N-am mai scris de mult, dar ce contează? Nu cred că îi era dor cuiva de aberaţiile mele.

Dar acum mă simt nevoită să spun şi eu ceva despre un blog, de aici, de pe WordPress care pur şi simplu m-a… nu pot spune şocat, pentru că aş minţi, dar sigur mi-a lăsat un gust amar.

Sunt piţipoancă, deci exist! (vezi blogroll) este… la naiba, nici nu ştiu cum anume să definesc blogul, dar ştiu cum să definesc intenţia autorilor: fără speranţă! Da, trist, ştiu, dar nimeni nu va fi sensibilizat de câteva poze marca hi5.

Cu toţii am vizionat astfel de poze – e plin internetul de ele –, unii dintre noi şi cunoaştem astfel de domnişoare precum cele capturate în mai sus menţionatele poze. Sincer, nu cred că am avea cum să nu cunoaştem cel puţin o astfel de fată pentru că, la fel cum aţi spus şi dumneavostră [autorii blogului], aceste femei sunt la tot pasul, le găseşti oriunde, oricând – sunt un fel de Dumnezeu al prostiei incurabile.

Nu, nu sunt rea, sunt al naibii de realistă când spun că aceste domnişoare – şi cuvântul domnişoară este cu mult peste ce pot spera aceste femei să ajungă vreodată, la naiba, dar parcă nici statutul de femeie nu-l merită unele! – sunt de-a dreptul dobitoace. Probabil că o să primesc foarte multe palme pentru acest blog din partea unor oameni care încă mai speră la un viitor mai luminat, dar, la naiba, eu nu-l văd oricât aş încerca. Închid ochii strâns şi tot ce văd în viitorul nostru e o piţipoancă pe post de Primă Doamnă. Frumos viitor, nu-i aşa?

Nu poţi blama o persoană că nu s-a născut frumoasă, dar o poţi blama în momentul în care îşi exploatează urâţenia cu atâta plăcere, nonşalanţă şi lipsă de respect pentru oamenii din jur. Eu înţeleg să te minţi pe tine însuţi pentru a putea dormi noaptea. Înţeleg să te faci să crezi că eşti frumos, inteligent, amuzant sau orice altceva ce în mod sigur nu eşti, dar în momentul în care ai ajuns să nu mai poţi deosebi minciuna de cruda realitate, eh, atunci pot urla cu încredere celebrul: Houston, we have a problem!

Revenind, spun lipsă de respect pentru că eu am fost învăţată că atunci când ieşi în lume trebuie să încerci să arăţi decent în aşa fel încât oamenii să nu se simtă jenaţi de apariţia ta. Da, pe mine, personal, mă irită urâţenia, da, pe mine mă prost dispune urâţenia şi da, am pretenţia ca până şi cel mai urât om să încerce să arate prezentabil şi decent atunci când se duce la piaţă şi dă ochii cu societatea.

Dar ceva îmi spune că în cazul acestor domnişoare nu este vorba de urâţenie, pentru că multe dintre ele sunt chiar draguţe, dulci, trăsături finuţe, ce mai? sunt plăcute! Însă ceva se întâmplă, intervine ceva ce le transformă în piţipoance la fel cum Cenuşăreasa s-a transformat în prinţesă. Ah, da, prostul gust! Spiritul de turmă în splendoarea lui. La naiba, Cenuşăreasa s-a întors la cine şi ce era după ora douăsprezece, fetele astea când se trezesc la realitate? Când se termină toată porcăria asta? Când realizează şi ele că ceea ce fac ele nu este laudabil, nu este admirabil, nu este nici măcar normal?

Poate greşesc, poate că nu, este doar o părere, nicidecum un adevăr absolut şi conform părerii mele relative eu acuz orice piţipoancă de lipsă acută de raţionalitate.

Le-am spus şi băieţilor (presupun că sunt băieţi!) care au avut ideea strălucită de a prezenta diferite piţipoance sub forma unui pamflet: aceste fete trebuie adunate şi aruncate într-o şcoală catolică alături de maicuţe şi tot ceea ce le va fi permis să facă acestor fete va fi să îşi formeze o educaţie şi mai presus de asta, o nenerocită de personalitate!

Eu susţin cauza autorilor blogului Sunt piţipoancă, deci exist! doar pentru că sunt de părere că fetele astea trebuie să se vadă prezentate şi în altă lumină decât cea roz-bonbon a camerelor lor fandosite.

De asemenea, eu propun integrarea cuvântului “piţipoancă” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române; realitatea trebuie recunoscută!

“De ce nu iubim femeile“, text debitat de un tip care distruge numele lui Ullise, folosindu-l pentru a-şi exterioriza gândurile şi sentimentele. (Ignoraţi pozele şi încercaţi să citiţi “articolul”, insist!)

Mă irită ideea de a figura pe liste precum Top Posts sau Fastest Growing Blogs.

Ce caut eu printre euro-parlamentari, critici de euro-parlamentari şi jurnalişti care vor să pară cute? Sau, mai trist, printre bărbaţi trecuţi de prima tinereţe cu posturi de-a dreptul şocante despre politică şi muzică. (Ambele subiecte în acelaşi post!) Eu nu am ce căuta acolo, să fim serioşi pentru o clipă, okay!?

Să nu mai menţionez coloratele personaje pe care listele mai sus numite le atrage şi le aduce la mine, în lumea mea alb-negru.

Din moment ce figurezi pe nenerocitele alea de liste eşti o pradă uşoară pentru vulturii blogosferei a căror singură ocupaţie în domeniul WordPress este aruncarea de comentarii acide cu iz de inteligenţă mascată, personaje passive-agressive care pur şi simplu îi vânează pe amărâţii care, întâmplător, ajung pe acea listă.

Eu nu vreau să fiu citită până la refuz, şi nu vreau să fiu o ţintă pentru comentariile nimănui şi nici nu vreau celebritate în cadrul WordPress. Sunt mulţumită cu cititorii mei, mici la număr, dar care ştiu să citească un text şi-l mai şi înţeleg pe deasupra! Wow, şocant!

O altă poveste tristă, o altă idee pesimistă din partea neuronului meu depresiv.

Ce e mai trist e că nu am cum să le trimit un e-mail băieţilor WordPress şi să le cer să mă şteargă de pe listele alea afurisite. Mă rog, aş avea cum, dar nu aş rezolva nimic.

Şi cu asta am plecat la examen. Acum, sigur o să-l pic la câte vorbe şi gânduri dulci îmi vor fi adresate după publicarea acestui text.