Copiii Indigo versus Sindromul Atenţiei Deficitare Hiperactive

Ce pot să spun? Este o teorie frumoasă, foarte optimistă şi toate cele… dar cumva, ceva nu se leagă. Pentru moment nu îmi pot da seama ce anume nu are sens, dar dacă o să am vreo revelaţie şi o să aflu ce nu e bine, promit că voi scrie despre asta.

Am descoperit ce nu se leagă, cel puţin, în mintea mea.

Ideea din spatele curentului e una validă, dar detaliile şi modul cum este privită întreaga situaţie lasă de dorit.

Conform aşa-numitelor caracteristici ale acestor copii, 90% din copiii născuţi după 2000 sunt Indigo pentru că 90% din copiii născuţi după 2000 suferă de SADH, ceea ce mie mi se pare absolut cretin.

Verişorul meu, în vărstă de 7 ani, a fost diagnosticat recent suferind de Sindromul Atenţiei Deficitare Hiperactive (ADHD – Attention-Deficit Hyperactivity Disorder). Fratele meu, în vârstă de 8 ani, nu e nici el departe de a fi diagnosticat cu acelaşi sindrom.

Acum, eu ce să cred? Prin definiţie, aceşti copii sunt Indigo?

Nu. Nu putem generaliza, nu putem înlocui un sindrom real, de natură neurologică cu o idee născocită de doi oameni prin intermediul unei aşa-zise entităţi doar pentru că e mai frumos să crezi într-o teorie de natură spirituală decât să înfrunţi crudul adevăr fizic.

SADH este cât se poate de real, pe când, privind cât se poate de obiectiv, teoria Copiilor Indigo este doar o teorie care, oricât de mult s-ar încerca, nu poate fi dovedită, iar întemeietorii curentului nu fac altceva decât să presupună anumite lucruri şi să îşi folosească imaginaţia pentru a umple golurile.

Copiii Indigo nu sunt diagnosticaţi greşit de către specialişti, ei într-adevăr suferă de SADH şi înainte de a fi copii Indigo, de Cristal sau mai ştiu eu ce culoare, sunt doar nişte copii vulnerabili ca orice alt copil, fie el Indigo sau nu.

Ce vreau eu să spun este că există Indigo care nu suferă de SADH, şi există Indigo care au fost diagnosticaţi cu acest sindrom (SADH este ereditar). Dar, existenţa sindromului nu este o garanţie a faptului că acel copil este Indigo. Sindromului nu îi pasă dacă loveşte un Indigo sau un non-Indigo.

Privitor la scepticii care refuză să creadă că SADH este o boală reală nu am de spus decât să încerce să se scuture de mentalitatea învechită caracteristică vremurilor comuniste şi să realizeze că doar dacă pe vremea când erau ei copii nu existau informaţiile necesare privind diagnosticarea SADH nu înseamnă că sindromul nu exista. Da, acum 30 de ani, un copil care acum este diagnosticat suferind de SADH, atunci era „diagnosticat” copil-problemă şi tratat nu cu dragoste din partea familiei şi atenţie din partea specialiştilor ci cu lovituri verbale –uneori chiar fizice– din partea părinţilor şi dezinteres din partea „specialiştior”.

Lăsând la o parte o mentalitate greşită care peste câţiva ani scurţi va muri, revin la copiii Indigo.

Probabil că s-a înţeles greşit motivul existenţei acestor copii. Ei nu sunt aici să îşi facă mândri părinţii ducând o viaţă exemplară şi plină de miracole. Ei nu sunt aici pentru a le fi exploatate abilităţile sau arătate cu degetul. Menirea lor este alta, iar credeţi sau nu, rămâne la alegerea lor dacă o vor urma sau nu, iar anumite greşeli în educaţia acestor copii (sau în educaţia oricărui alt copil) vor duce la dezastre în ceea ce priveşte acest scop pentru care copilul Indigo s-a născut. Am observat că tendinţa de a idealiza copilul Indigo, de a face din el ceva ce nu este devine din ce în ce mai răspândită. Copiii indigo nu sunt mici Iisuşi pe pământ, potenţialul lor este mare dar copilul Indigo nu va fi pregătit de nimic până la maturizare când el, pe cont propriu, va decide pentru el dacă este sau nu Indigo.

Am văzut multe siteuri dedicate părinţilor care au adus pe lume copii indigo care le furnizează sfaturi în creşterea copiilor. Prostii! Copiii Indigo nu au nevoie de tratamente speciale, nu ar fi drept faţă de ceilalţi copii. Spre exemplu, dacă am doi copii, un Indigo şi un non-Indigo, ar fi drept faţă de cel de-al doilea să îi ofer o educaţie aparte primului? Nu.

Greşeala cea mai uşor de făcut în educaţia unui Indigo este izolarea lui de restul societăţii sau mai rău, păstrarea lui acolo în condiţiile în care este privit ca fiind „altfel”. Copilul se va închide complet şi îşi va nega existenţa, refuzând să fie privit ca fiind „altfel” de restul lumii.

Contrar aparenţelor, nu este greu să creşti un copil Indigo, pentru că dacă acel copil este într-adevăr un Indigo, nu va avea nevoie de educaţie specială, o educaţie bazată pe sfaturile subiective ale unor oameni fără faţă, acordate prin intermediul internetului. Un adevărat copil Indigo este mai puternic decât vă puteţi imagina. Nu vă îngrijoraţi, copilul dumneavoastră va fi okay şi fără zecile de sfaturi online; asiguraţi-vă doar că îl iubiţi şi îl acceptaţi, şi cel mai important, chiar dacă uneori nu-l înţelegeţi, măcar încercaţi să o faceţi.

Sfatul meu este să le acordaţi atenţie copiilor, indiferent că aveţi impresia că sunt Indigo sau nu. Iar copiii diagnosticaţi cu SADH trebuie priviţi ca atare, îngrijiţi şi trataţi, dar nu din motive greşite. Acordaţi-le atenţie pentru că sunt bolnavi nu pentru că ar putea fi Indigo.

Lăsaţi aceşti copii să îşi aleagă singuri viaţa pe care vor să o trăiască, fie că vor alege să îşi accepte condiţia de copil Indigo, fie că nu. Indiferent de ce spun diferiţi „specialişti” ai curentului Indigo, doar copilul va şti cine este şi mai ales, dacă este.

Da, Indigo sunt reali, dar şi SADH este la fel de real.

~Carpe Noctem

Notă sinucigaşă

Am câteva lucruri de spus. Pentru început, vă anunţ că Tickle s-a transformat în Quizilla. Vă reamintesc că Tickle, spre deosebire de Quizilla oferea teste psihologice PhD Certified, teste pe care cei de la Tickle au considerat de cuviinţă să le scoată din pachetul de servicii, lăsând la dispoziţia utilizatorilor nimic mai mult decât teste marca Tickzilla, de genul “Are you a brat?“. Dezamăgitor.

În al doilea rând, am hotărât că în cazul în care imnul ţării mele va fi modificat în vreun fel ca urmare a cererii fotbaliştilor, eu voi părăsi ţara şi nici că mă voi mai întoarce.

În al treilea rând, dacă minorităţile maghiare îşi câştigă mult râvnita autonomie, voi împuşca o anumită persoană al cărui nume prefer să nu îl divulg şi apoi voi pleca din ţară şi nici că mă voi mai întoarce.

În al patrulea rând, dacă la rând, după rromi urmăm noi, românii, la amprentare, mă voi împuşca şi voi avea grijă să fiu înmormântată în afara ţării.

Rupând rândul de decizii şi directive, spun că nu îmi poate scoate din cap două simboluri. Cercul şi triunghiul. Mă obsedează de câteva luni. Am trecut de la a fi fascinată de propria-mi mână la a mă gândi în continuu la aceste două simboluri. Ciudat. Astfel de experienţe para-cretine îmi amintesc de o perioadă foarte neagră din viaţa mea. Eu obişnuiam să fiu obsedată de multe lucruri, însă, din fericire am reuşit să mă lecuiesc. Cu toate acestea, acum, după mai bine de un an, am găsit lucruri noi care să mă fascineze, totuşi, lucruri inofensive în comparaţie.

Am nevoie de ajutor profesionist, clar! De câte ori va fi nevoie să o recunosc până o să fie clar pentru toată lumea? Eh, glumesc. Există o explicaţie foarte logică pentru recenta mea obsesie; inconştientul meu vrea să îmi transmită anumite mesaje, iar odată ce le voi înţelege pe deplin, obsesia o să dispară.

Schimbând subiectul, precizez că am avut nişte idei geniale zilele trecute, ceea ce mă face să cred că mi s-a reechilibrat fluxul de creativitate… într-un sfârşit. Am încercat acum o săptămână să scriu ceva şi a fost un eşec total. Mai încerc şi săptămâna asta, poate-poate!

Cam atât pentru moment. Reveniţi cam peste o săptămână pentru o altă notă sinucigaşă din partea neuronului meu depresiv.

Follow-up la “Un seminar”

Profesorul meu de psihologie a comunicării, domnul Matei Georgescu, ne vorbeşte despre prieteni.

Psihanaliză

Anumite experienţe recente m-au îndemnat (din nou!) să mă auto-evaluez.

Ceea ce mă face pe mine ce sunt, nu este cunoscut. Eu nu sunt ceea ce sunt. Şi voi explica de ce.

Fără a fi exagerat de paranoică, am simţit întotdeauna că trebuie să mă protejez de orice forţă externă. Un sentiment pe care nu reuşesc să-l depăşesc, un sentiment pe care nu cred că îl voi depăşi vreodată, deşi, şi eu, ca orice altceva în acest univers, sunt într-o continuă schimbare.

În familia mea, am o istorie de oameni slabi, supuşi, îndoctrinaţi, motiv pentru care, ceva în interiorul meu nu vrea să accepte că în anumite ipostaze, şi eu, ca orice alt om, dau dovadă de o anumită cantitate de slăbiciune.

De-a lungul anilor mi-am creat pentru mine o anumită imagine, care şi ea, trebuie protejată şi reînnoită periodic. Fără această imagine deformată a Eului meu, aş fi complet goală şi vulnerabilă în faţa acelor forţe externe de care mă feresc. Maschez orice trăsătură a mea care mă face să par slabă. Drept urmare, dacă m-am născut hipersensibilă, în faţa oamenilor, voi face tot ceea ce pot să par deosebit de rece. Dacă m-am născut cu o capacitate mai mare decât a majorităţii de toleranţă şi empatie, mă voi strădui ca în faţa oamenilor să par crudă. Dacă m-am născut sau am devenit, în timp, o persoană care preţuieşte etica şi morala, în faţa oamenilor, voi încerca să par amorală, sau chiar imorală. Dacă m-am născut femeie, în faţa oamenilor îmi voi nega cu vehemenţă feminitatea. Dorinţa mea de a fi protejată mă împinge să fac lucruri şi să spun lucruri pe care nu le cred. Le gândesc, le accept ca fiind parte din ceva, sau mai bine zis, din cineva şi le folosesc ca şi cum mi-ar aparţine. A mă preface, pentru mine, a devenit o a doua natură, uneori nu conştientizez că ceea ce fac nu mă reprezintă, că persoana care vorbeşte nu sunt eu. Sunt zile când simt nevoia să iau o pauză, să mă retrag în camera mea şi să-mi cer scuze faţă de mine pentru falsităţile pe care le-am grăit, sau le-am sugerat cu diverse ocazii.

Pentru a simplifica lucrurile, voi continua spunând că dacă există o latura a mea care nu îmi face plăcere (din ‚n’ motive) o voi reprima în raporturile mele cu societatea. Însă, în intimitate, îmi menţin capacitatea de a fi eu fără nicio urmă de „machiaj”; faptul că nu sunt capabilă de a mă arăta lumii aşa cum sunt e o realitate a vieţii mele, care deşi poate intra în sfera patologicului, nu mai prezintă un impediment în calea mea.

Trebuie precizat faptul că eu, personal, nu consider defectele unui om ca fiind păcate capitale. Defectele sunt ceea ce ne separă de restul oamenilor, defectele în armonie perfectă cu calităţile ne fac frumoşi, perfecţi într-un univers personal şi la fel de perfect. Dar, — există un ‚dar’ –, defectele noastre nu au niciun fel de farmec, nicio valoare pozitivă în gândirea curentă, mediocră, la putere.

Am cel puţin o cunoştinţă care m-ar cataloga imediat paranoică, suferindă de mania persecuţiei sau de oricare altă boală de acest gen. În apărarea mea nu am decât un singur argument. Eu nu cred că cineva, sau lumea în general, vrea să îmi facă rău – în cel mai rău caz consider că societatea de astăzi are un dinte împotriva celor de talia mea, însă nu îmi pot imagina un scenariu în care majoritatea, înarmată cu suliţe şi topoare va declara război toţi celor care refuză să accepte sau sunt incapabili să accepte legile nescrise şi de multe ori, complet cretine ale unei societăţi muribunde. Nu, nevoia mea de mă proteja este de fapt o nevoie de a proteja. Protejându-mă pe mine de influenţele societăţii, îi protejez pe cei din jurul meu de mine. Mi-e frică de ceea ce pot deveni dacă îmi permit să fiu vulnerabilă, maleabilă, femeie.

Da, oamenii se uită fix la mine, pe stradă, dar nu o fac într-un mod ameninţător; sunt doar curioşi, şi curiozitatea nu poate fi niciodată blamată.

În concluzie, ideea ce sper că îmi va explica – parţial – modul de a gândi este că eu nu sunt condusă de valorile binelui şi ale răului pentru că nu există bine şi rău în lumea asta; inevitabil, o acţiune care îmi va face mie bine, în acelaşi timp, va face rău altcuiva. Eu sunt ghidată de factori şi mai subiectivi: plăcere şi repulsie. Ceva îmi face plăcere, pot ajunge în stadiul în care voi venera obiectul plăcerii mele. Ceva mă dezgustă, voi face tot ce-mi stă în puteri să modelez obiectul în aşa fel încât să îmi fie indiferent. Dacă încercarea mea eşuează, mă voi distanţa pe cât de mult posibil de obiectul neplăcerii mele.

Sunt simplă, dar simplitatea e slăbiciune în ochii oamenilor; m-am construit complicat doar pentru ei.

(O altă contradicţie fundamentală a existenţei mele este repulsia mea faţă de falsitate, minciună şi ipocrizie. Lucruri, pe care tocmai am mărturisit că le practic fără nicio fărâmă de ruşine. Construirea şi menţinerea Eului meu de scenă sunt singurele ipostaze în care manifest idulgenţă şi toleranţă în raport cu minciuna şi ipocrizia. Nu voi minţi pentru a fi acceptată. Nu mă voi modela după nevoile altcuiva pentru a mă face plăcută.  Sunt mult prea mândră pentru asta.)

Familia

Cea mai mare influenţă asupra vieţii unui om o are familia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de această primă afirmaţie, nu veţi citi un text sentimental despre cât de minunat este să ai o familie. Nu, în niciun caz.

Nimeni nu poate nega faptul că familia este cea care stabileşte primii paşi în educaţia unui copil, şi nimeni nu poate nega faptul că în unele cazuri o familie cretină stabileşte paşi la fel de cretini pentru mintea fragedă a copilului. Şi de aici, iadul.

Nu multe persoane recunosc responsabilitatea imensă pe care şi-o asumă atunci când hotărăsc că e timpul să aducă o nouă viaţă în lume. Şi aici nu mă refer exclusiv la responsabilităţile materiale. Să fim serioşi, un copil nu are nevoie de toate porcăriile pe care revistele de specialitate ţi le bagă pe gât ca fiind esenţiale. Mă refer în principal la faptul că viitorii părinţi trebuie să fie pregătiţi să-şi educe şi să-şi ghideze progenitura şi nu în ultimul caz, să-şi asume responsabilitate pentru viaţa pe care o creează.

Atunci când un adolescent recurge la droguri, alcool sau sex prematur, părinţii trebuie să conştientizeze că ei poartă o mare parte din vină. Atunci când copilul, devenit adult îşi ocupă timpul cu traficul de droguri sau de carne vie, parinţii trebuie să ştie că ei poartă o foarte mare parte din vină. Oare greşesc atunci când spun că părinţii sunt parţial responsabili pentru eşecurile copiilor lor?

Eu, personal, le-aş interzice prin lege anumitor persoane să procreeze.

Dar cui îi pasă de toate astea?

E la modă să ai cel puţin un copil până la vârsta de 30 de ani. Perioadă în care, inevitabil, eşti concentrat asupra propriului tău succes (fie el profesional sau sentimental); cu un asemenea ţel, de unde timp liber şi pentru copilul care se auto-educă prin intermediul televizorului şi al intenetului? Lasă, dacă e difuzat la televizor, trebuie să fie de ajuns, nu? Ce rost are să-i insuflu anumite preferinţe, pasiuni sau interese? Se ocupă mass-media şi de asta!

Atunci când copilul educat de media devine un străin în sânul propriei lui familii, familia îl învinuieşte şi ajunge să-l deteste pentru că nu e ce şi-au dorit. Cu cât e familia mai mare cu atât mai multă ură se va îndrepta spre copil. Iar atunci când copilul, sătul de atâta ostilitate îşi va uită familia într-un colţ întunecat şi va porni singur în căutarea unui loc al lui, familia, inevitabil, îl va învinui din nou şi-l va cataloga „nerecunoscător”, îl vor vedea ca pe un nimic. În unele cazuri percepţia este atât de deformată încât copilul este interpretat ca duşman al propriei sale familii.

Invidia în cadrul familiei este o altă mare greşeală pe care adulţii nu se sfiesc să o facă. Lipsa comunicării, barierele în comunicare, lipsa înţelegerii şi a compasiunii sunt alte probleme întâlnite, dar de cele mai multe ori nerecunoscute într-o familie a secolului XXI. O altă greşeală imensă pe care părinţii o comit constant este preconcepţia că copilul trebuie tratat ca un sclav, un animal fără raţiune căruia trebuie să i se spune ce să facă şi când să facă, fără să i se explice cel mai important lucru: de ce să o facă. Aş putea să continuu ore întregi înşirând greşeli fabulos de costisitoare în raport cu viaţa unui copil dăruit familiei greşite, dar asta nu va schimba nimic.

În încheiere, un mic secret bazat pe fapte reale: ceea ce adulţii familiei nu înţeleg este că aversiunea lor faţă de copil, în cele mai multe cazuri, îl va impulsiona pe copil să se realizeze fără ajutorul lor, iar rezultatul final va fi o familie ce şi-a pierdut caracteristicile ce îi dădeau numele de „familie”.

Totul doar pentru că… prea multe motive, prea puţine soluţii. Singura soluţie la care mă pot gândi acum este „fabricarea” a cât mai multor psihologi şi difuzarea la televiziune, radio şi presă a unor mesaje menite să spele creierii adulţilor crescuţi în perioada comunistă: „Psihologia, deşi nu o ştiinţă exactă, este foarte benefică. Câteva şedinţe cu un psiholog pot face minuni, iar cel mai important lucru de reţinut este faptul că nu este ceva ruşinos să admiţi că ai nevoie de ajutor din partea unui specialist şi nu în ultimul rând, câteva vizite la un psiholog nu te fac nebun.”