Esenţa: Chica Boom

Încă de la începutul lunii mă tot gândesc să redeschid blogul, dar parcă tot ce ar fi trebuit spus, a fost spus deja (nu de către mine). Tot ceea ce a rămas de spus e ceea ce nu ar trebui să fie spus.

Venind dintr-o relaţie deloc benefică, în care am fost redusă la tăcere, am uitat cum se simte să vorbeşti. Dar, ignorând relaţia deloc benefică, ultimele 7 luni au fost… productive din punct de vedere intelectual – o lună la Roma (Colosseum-ul, Capela Sixtină, Pantheon-ul [ENG], Fontana di Trevi [ENG], Monumento di Vittorio Emanuelle [ENG], etc), o alta prin Japonia (Rainbow Bridge [ENG], Kabuki-za [ENG], etc). Eh, alţii ar spune că-mi merge bine.

Nu e bine să ieşi din ţară pentru o perioadă mai lungă de o săptămână. Există riscul să nu mai vrei să te întorci. Sau, în cel mai bun caz, te întorci, îţi termini studiile pe care oricum le ai degeaba, şi apoi pleci. Scenariul de mai sus este exclus cazurilor în care plănuieşti să te duci în vacanţă în Africa, din motive evidente. O fi România în paragină, dar să nu exagerăm în comparaţii tâmpite.

Eu voiam să ajung aici: anul III de facultate, specializarea… Ghiciţi! Previzibil, jurnalism. Mi-a fost teamă de logica formală, subiect absolut de neînlăturat în cadrul specializării în filosofie. Darn it, dacă nu ar fi fost logica… Aşadar, am rămas blocată în jurnalism, în jurnalismul românesc –oh, God, the horror of it all! Nu pot spune că sunt prea fericită cu circumstanţele actuale, dar… se putea şi mai rău. Masteratul e on hold, nu mă mai încântă cu nimic ideea de a mă lupta cu morile de vânt mioritice. Dar, anul III… îngrozitor! Cursurile sunt… plictisitoare. Mi-aduc aminte de Istoria Religiilor, de Filosofia Medievală şi mă apucă un dor nebun de un curs challenging.  Se pare că jurnalismul nu e pentru mine, o conştientizare tardivă, dar better later than never, ´ey?

În continuare, urăsc Politehnica (linkul ataşat este o hartă a Politehnicii care cuprinde, surprinzător, şi peticul pe care statul a binevoit să ne permită şi nouă, haretiştilor, să studiem. Să nu încep să vorbesc despre ce ni se întâmplă, nouă, haretiştilor din Politehnică… Oh, what the hell? Au pus gard, frate! Practic restricţionând accesul în facultate! Cum, frate!? Oh-M-G! Mă mir cum de nu au pus şi sârmă ghimpată, eventual un simbol tribal care să-i anunţe pe cei rătăciţi că teritoriul este blestemat, sau ceva de genul! Facultatea a trebuit să facă un fel de înţelegere cu o terasă/pub/bar/whaterverness pentru o cale de acces nenerocită!)… şi sugerez celor care conduc campusul ăla blestemat să pună nişte semne de circulaţie! Oare chiar nu a murit niciun student în campus, lovit de una dintre maşinile scumpe care vuiesc pe lângă noi, ăştia care nu avem părinţi în Senat? Vreau înapoi în Berceni! Goddamn midgets and their politics!

I  seriously need anger management classes…

Arta şi cărţile (în niciun caz suporturile de curs, care adunate de abia reuşesc să atingă 500 de pagini!) au rămas în continuare singurul refugiu. Şi mai nou, Organizaţia Studenţilor PD-L despre care mă abţin să vorbesc, cel puţin acum – work, work, work!

Pe mai tărziu, amice.

Oh, oh, era să uit esenţialul postului: Dan Bălan! Vă las să înţelegeţi ce vreţi din Chica Bomb-ul lui Dan, vă spun doar că Dan a captat esenţa în clipul de faţă. Cum care esenţă? Esenţa vieţii, amice! :))

Cat de penal poate fi Dan Balan in clipul asta, dar intr-un sens bun. =))
La prima vedere, e un alt videoclip cu o galagie de pitipoance care isi vand corpul la TV, dar cel putin tipele astea comparativ cu altele, o fac intr-un mod genial. Bzz si Baby… zic ca e sex pe fata, mie mi se pare doar o senzualitate (poate putin excesiva) artistica. Tipele din clip sunt absolut superbe, mai ales tipa din scena cu gheata, e mind-blowing. Dan, nu arata ridicol, ci doar… excentric. Personally, I’m fucking lovin’ it. Per total, mi se pare un videoclip in care s-au bagat poate prea multi bani, dar cel putin se vede cu ochiul liber in ce au fost bagati banii astia. Piesa.. din nou, Baby si Bzz (morons in my opinion!) zic ca vezi-Doamne, Dan strica piesa cu “Chica Bomb”-ul lui, mie in schimb, mi se pare freaking genious! =)) Cum zicea Bzz, e de ‘club’ piesa…

(Comentariu extras — Facebook)

Ora Pământului, varianta familiei Adams

Astăzi am fost plăcut surprinsă de două lucruri.

Primul lucru care m-a surprins a fost faptul că România a participat şi ea, simbolic, ce-i drept la Ora Pământului: timp de o oră, Palatul Parlamentului s-a cufundat în întuneric pentru Pământ. (Palatul Parlamentului, fiind a doua clădire ca şi mărime din lume după Pentagon, consumă într-o oră 1,700 de KW)
Frumos din partea României, e un început…

A doua supriză a avut loc la 20:20 când m-am dus în sufragerie unde bunica mea – rudă îndepărtată a lui Bonaparte – se juca Solitaire în timp ce vorbea la telefon (intrase deja în a doua oră de conversaţii aprinse), iar bineînţeles, televizorul ardea frumuşel în ritmurile Realitatea TV. Am întrebat-o dacă nu cumva ar vrea să închidă televizorul şi un bec. S-a întors în slow motion spre mine şi m-a întrebat fioros:
- De ce?!
Uhm… mda, paradoxal! Nu îşi dezlipeşte atenţia măcar o secundă de la broadcastul Realitatea, în schimb, habar nu are despre Ora Pământului…
Eu continui, aparent neintimidată:
- Păi nu ştii? E Ora Pământului…
Mă rugam la Dumnezeu să nu mă pună să-i explic care e treaba cu Ora Pământului. Spre fericirea mea, ştia!
- Ah, da! Aşa e. -pauză dramatică- Nu!
Sincer, am rămas blocată câteva secunde. Nu mă aşteptam să închidă repede televizorul, PC-ul şi lumina, eventual să scoată din priză şi frigiderul, dar nici chiar la acel „nu” categoric nu mă aşteptam. Eu continui fioroasă:
- Hai, bă, mamă, fă şi tu ceva pentru planeta asta! Nu mori dacă nu ai Realitatea TV lângă tine o oră. Uite, îţi las un bec şi PC-ul.
Răspunsul ei nu se lasă aşteptat:
- Nu.
Oh da! Plec bosumflată din sufragerie. În bucătărie, două becuri, un televizor, bunicul meu era extaziat de un meci de fotbal. Mă uit la el. El se uită la televizor.
- Tată…
Eram prea nesimţită dacă pretindeam să nu se uite la meci, aşa că am făcut ochişori de căţeluş şi i-am propus să stingă lumina. S-a uitat la mine şi a zâmbit.
Am plecat şi din bucătărie la fel de bosumflată. M-am întors în sufragerie la timp să aud ştirea Realitatea TV despre acţiunea de susţinere a Orei Pământului din partea Palatului Parlamentului.
Ha! În sfârşit, circumstanţe prielnice! Îi fac semn mamei să se uite la televizor şi zic cu un rânjet:
- Uite! Pănâ şi ăştia din Palat sparg becurile. Numai tu esti contra!
Mama se uita atentă la imaginile cu Palatul Parlamentului aproape cufundat în întuneric. O tanti blondă prezenta ştirea într-un stil mecanic – previzibil!
Văzând că determinarea mamei se diminua, eu îmi încep pledoaria:
- Vezi tu, e o iniţiativă a Australiei. A devenit globală treaba. În Australia, Sydney-ul a întrerupt consumul de energie total timp de o oră. Ştii, cică ajutăm planeta. Mă rog, nu e chiar ajutor cât e ceva simbolic, în speranţa că omenirea ca întreg îşi va reveni şi va încerca măcar să nu omoare şi părticica de planetă care ne-a mai rămas întreagă.
Mătuşa mea, de la capătul celalalt al firului de telefon o întreabă pe mama ce tot aberez eu. Mama răspunde cu jumătate de gură:
- Eh, Mădălina asta, cu Ora ei. -pauză- Ora Pământului! N-ai auzit de Ora Pământului?!
Moment în care mama începe să transmită aberaţia mea de mai devreme mătuşii mele, iar în încheiere aruncă un „Eh, ea e mai globalistă aşa (de la naţionalistă, presupun!), ce să-i faci?”
Mama îşi întoarce privirea spre mine şi spune autoritar:
- Du-te şi închide lumina în casă!
Sar de pe fotoliu cu Baby în braţe; prima oprire, în bucătărie, mă uit la tata, rânjesc şi închid lumina cu o piruetă:
- Ordin de la mama: o oră stai pe întuneric!

Timp de o oră, bunica mea, care nu suportă întunericul, a stat în sufragerie şi a jucat Solitaire. Bunicul meu, în bucătărie, s-a uitat la meci pe beznă. Sincer, sunt mândră de ei! E un progres uriaş pentru ei, e un progres la fel de uriaş pentru România. Cred că bunicii mei sunt România. Heh.

Cât despre mine… eu am folosit Ora Pământului drept pretext pentru a mă răsfăţa cu o baie lungă, fierbinte luminată de două lumânări: una mov şi una galbenă. Pe când o altă Oră d-asta?

Amicii mei mi-au râs în faţă acum câteva zile când le-am pomenit despre Ora Pământului, deci bănuiesc că nu au renunţat la preţioasa electricitate pentru un simbol în care ei nu cred. Eh, dar asta face subiectul altui post, unul prea lung şi mult prea obositor.

-peace, love & understanding-

deviantART răspunde

(Continuare la Pierderea scriitorului)

Încurajată de câţiva amici, m-am hotărât să trimit un e-mail depresiv şi patetic celor de la deviantART, fără a avea însă prea multe speranţe. Ştiam că băieţii nu s-au descurcat prea bine cu problema care m-a determinat să plec, deci nu credeam că o să primesc măcar un răspuns. Cu toate astea, am trimis e-mailul depresiv şi patetic.

Hello.

I have a rather unusual problem. I was a deviantART user two years ago. I had some problems with a stranger that kept attacking my account. I even had several of his accounts banned by contacting the Help Desk. http://ochestie.deviantart.com/ (that was the first account he created to scare the hell out of me!) Sadly, that didn’t stop him from harassing me, so I saw myself forced to leave deviantART. But before I did, I put all my work in the Storage area.

Anyway, I’m getting ahead of myself. My account was Madeleine-dA. I was a part of several high-profile communities, for a while there I was even part of the WordCount staff.

The thing is, because of that cyber attacker, I was forced to regularly change my account password and along with the password, I also changed the e-mail address of the account. Bad idea, as it turns out because those e-mail accounts were randomly created for the sole purpose of making it hard for that guy to break my account. One year later, I see myself not remembering the password of the account or the e-mail address last used since I used to change them so often.

A few months back my PC crashed, my entire hard disk was erased, and with it all my work submitted to deviantART. I tried files-recovery software to get back at least some of my work but that didn’t turn out all that well.

I know it was stupid of me not to back up my work but… can’t turn back time.

And now, desperate, I ask for your help. I don’t want the account back, I just need to know if there’s a way I can recover my work.

I know you guys are always on the look because of the so popular art theft and I know my case isn’t a solid one but I am willing to answer all and any questions that might help you determine whether the account is actually mine.

There are several users that could confirm that I am who I say I am and that the only chance to be able to recover my work is with you guys.

Thank you for taking the time to read my e-mail. I hope to hear news from you.

E-mail depresiv si patetic trimis ieri, 23 martie. Astăzi, 24 martie, primesc un răspuns care sună cam aşa:

Hi,

We can change the email address tied to the account for you, so you may receive the confirmation email to change your password, but I will need you to verify a few things for me;

** Do you recall the D.O.B (Date of Birth including Year) listed on this account if any?

Do you recall the names of any deviations deleted if any?

** Do you recall the original email address used with this account?

** I will also need your IP address, this information can be found at http://www.whatismyip.com

Your deviantART user name, if not listed in your original email.

The email address you would like yours changed to if your information verifies?

(Please be advised at this time, due to errors with Hotmail receiving our lost password or verify emails we cannot change your email to a hotmail/msn related email. If you do not have another email account you can register a free one at http://www.yahoo.com)

In addition please be advised that I handle all such inquiries in bulk, so some days may pass in between my responses. :)

Thank you.

(** Notes an important step. If you are unable to remember the email address on file, we will not be able to assist you.)

Acum, eu ce fac? Încerc cu disperare să răspund întrebărilor şi îmi ţin degetele încrucişate. Dar, deşi deviantART m-a surprins plăcut răspunzând e-mailului meu depresiv şi patetic, şi făcând-o într-un timp atât de scurt, bazându-mă pe memoria mea scurtă şi senilă, n-am nicio şansă în iad să-mi recuperez contul.

Vorbeam acum două seri cu un amic despre întrebările de-a dreptul crude pe care trebuie să le răspunzi în eventualitatea recuperării unei parole. Având în vedere că eu sunt cum sunt, obişnuiesc să uit diverse parole — în principiu din cauza superbului Firefox care face meseria mea de uitucă profesionistă atât de uşoară, memorându-mi toate parolele pentru mine. Aşadar, de multe ori mă văd în situaţia în care trebuie să răspund corect unor întrebări de genul: Când aţi creat contul? MM/DD/YYYY — Hai poftim!? Eu de abia îmi amintesc ce am făcut aseară şi tipii ăştia vor de la mine data exactă a creării unui nenerocit de cont? Pfoai… Următoarea întrebare îţi dă peste ochi cu pixelii ei aroganţi: Când v-aţi logat ultima oară? MM/DD/YYYY. Răspunde tu, amice! Eu apăs pe X-uleţul din dreapta sus şi-mi bag bocancii imaginari în el de Gmail, mkay?

Din nefericire, nu e chiar atât de uşor să apăs pe X-uleţ în cazul de faţă. Îmi vreau textele înapoi! Sunt textele mele şi indiferent de greşelile evidente pe care le-am făcut, sunt om şi vrednică de o a doua şansă. Universul nu poate fi atât de crud cu mine, nu? Adică, ar fi paradoxal — mi-a dăruit abilitatea de a scrie şi apoi îmi lasă scrierile pe mâna unei baze de date reci pe care nu o poate accesa nimeni? Hell, no! Nu accept aşa ceva!

Partea proastă e că ultima mea şansă a stat în abilitatea mea de a-mi aminti detalii care erau importante în urmă cu doi ani. Partea incredibil de proastă e că dacă cei de la deviantART nu consideră de cuviinţă să-mi înapoieze ce este de fapt al meu, singura persoană blamabilă voi fi eu.

Ar trebui să-mi reevaluez motto-ul în ceea ce priveşte perioada limitată de timp pe care o acord informaţiior stocate în memorie. Ideea este că eu ţin foarte mult la cele zece procente de care sunt capabilă, ştiţi voi, cele zece procente de activitate cerebrală. Din această nefericită cauză, nu ţin stocate în memorie informaţii neimportante, neinteresante, nerelevante, ne-ne–mai mult de câteva zile.

Un amic, cunoscându-mi repulsia evidentă faţă de back-up mi-a recomandat Google Docs. Păi da, amice, după ce pierzi câţiva ani de creativitate nebună, cred şi eu că Google inventează Google Docs. God damn my karma!

Să vă povestesc despre cea mai extensivă şi complexă lucrare a mea, bazată pe fapte reale, scrisă în termen de aproape 7 ani pe care spre disperarea mea am securizat-o cu o parolă pe care spre prostia mea, nu mi-o amintesc? Nu, n-o să vă povestesc asta…

Concluzia este că deviantART merită aprecieri superlative, iar eu merit câteva palme.

Amicii mei versus întrebările lor

În cazul în care am dat vreodată impresia că aş fi o enciclopedie, îmi cer sincer scuze.

Drept urmare, pentru a vă răspunde sutelor de alte întrebări tâmpite, atenţia vă va fi gentil redirecţionată aici! (împreună cu browserul, bineînţeles!)

Post dedicat amicilor mei care obişnuiesc să-mi pună zeci de întrebări, inclusiv familiei care are acelaşi obicei tâmpit: “Mădălina, ce înseamnă arpegiu?”

Dacă vă întrebaţi ce este un arpegiu, cât costă un bilet (Cum adică ce fel bilet? Bilet, frate!) spre Timişoara (De unde?! De oriunde! spre Timişoara să fie, okay?) sau pur şi simplu aveţi o întrebare al cărui răspuns îl căutaţi de ani de zile, click aici!

Mulţumirile de rigoare se îndreaptă spre V.

Copiii Indigo versus Sindromul Atenţiei Deficitare Hiperactive

Ce pot să spun? Este o teorie frumoasă, foarte optimistă şi toate cele… dar cumva, ceva nu se leagă. Pentru moment nu îmi pot da seama ce anume nu are sens, dar dacă o să am vreo revelaţie şi o să aflu ce nu e bine, promit că voi scrie despre asta.

Am descoperit ce nu se leagă, cel puţin, în mintea mea.

Ideea din spatele curentului e una validă, dar detaliile şi modul cum este privită întreaga situaţie lasă de dorit.

Conform aşa-numitelor caracteristici ale acestor copii, 90% din copiii născuţi după 2000 sunt Indigo pentru că 90% din copiii născuţi după 2000 suferă de SADH, ceea ce mie mi se pare absolut cretin.

Verişorul meu, în vărstă de 7 ani, a fost diagnosticat recent suferind de Sindromul Atenţiei Deficitare Hiperactive (ADHD – Attention-Deficit Hyperactivity Disorder). Fratele meu, în vârstă de 8 ani, nu e nici el departe de a fi diagnosticat cu acelaşi sindrom.

Acum, eu ce să cred? Prin definiţie, aceşti copii sunt Indigo?

Nu. Nu putem generaliza, nu putem înlocui un sindrom real, de natură neurologică cu o idee născocită de doi oameni prin intermediul unei aşa-zise entităţi doar pentru că e mai frumos să crezi într-o teorie de natură spirituală decât să înfrunţi crudul adevăr fizic.

SADH este cât se poate de real, pe când, privind cât se poate de obiectiv, teoria Copiilor Indigo este doar o teorie care, oricât de mult s-ar încerca, nu poate fi dovedită, iar întemeietorii curentului nu fac altceva decât să presupună anumite lucruri şi să îşi folosească imaginaţia pentru a umple golurile.

Copiii Indigo nu sunt diagnosticaţi greşit de către specialişti, ei într-adevăr suferă de SADH şi înainte de a fi copii Indigo, de Cristal sau mai ştiu eu ce culoare, sunt doar nişte copii vulnerabili ca orice alt copil, fie el Indigo sau nu.

Ce vreau eu să spun este că există Indigo care nu suferă de SADH, şi există Indigo care au fost diagnosticaţi cu acest sindrom (SADH este ereditar). Dar, existenţa sindromului nu este o garanţie a faptului că acel copil este Indigo. Sindromului nu îi pasă dacă loveşte un Indigo sau un non-Indigo.

Privitor la scepticii care refuză să creadă că SADH este o boală reală nu am de spus decât să încerce să se scuture de mentalitatea învechită caracteristică vremurilor comuniste şi să realizeze că doar dacă pe vremea când erau ei copii nu existau informaţiile necesare privind diagnosticarea SADH nu înseamnă că sindromul nu exista. Da, acum 30 de ani, un copil care acum este diagnosticat suferind de SADH, atunci era „diagnosticat” copil-problemă şi tratat nu cu dragoste din partea familiei şi atenţie din partea specialiştilor ci cu lovituri verbale –uneori chiar fizice– din partea părinţilor şi dezinteres din partea „specialiştior”.

Lăsând la o parte o mentalitate greşită care peste câţiva ani scurţi va muri, revin la copiii Indigo.

Probabil că s-a înţeles greşit motivul existenţei acestor copii. Ei nu sunt aici să îşi facă mândri părinţii ducând o viaţă exemplară şi plină de miracole. Ei nu sunt aici pentru a le fi exploatate abilităţile sau arătate cu degetul. Menirea lor este alta, iar credeţi sau nu, rămâne la alegerea lor dacă o vor urma sau nu, iar anumite greşeli în educaţia acestor copii (sau în educaţia oricărui alt copil) vor duce la dezastre în ceea ce priveşte acest scop pentru care copilul Indigo s-a născut. Am observat că tendinţa de a idealiza copilul Indigo, de a face din el ceva ce nu este devine din ce în ce mai răspândită. Copiii indigo nu sunt mici Iisuşi pe pământ, potenţialul lor este mare dar copilul Indigo nu va fi pregătit de nimic până la maturizare când el, pe cont propriu, va decide pentru el dacă este sau nu Indigo.

Am văzut multe siteuri dedicate părinţilor care au adus pe lume copii indigo care le furnizează sfaturi în creşterea copiilor. Prostii! Copiii Indigo nu au nevoie de tratamente speciale, nu ar fi drept faţă de ceilalţi copii. Spre exemplu, dacă am doi copii, un Indigo şi un non-Indigo, ar fi drept faţă de cel de-al doilea să îi ofer o educaţie aparte primului? Nu.

Greşeala cea mai uşor de făcut în educaţia unui Indigo este izolarea lui de restul societăţii sau mai rău, păstrarea lui acolo în condiţiile în care este privit ca fiind „altfel”. Copilul se va închide complet şi îşi va nega existenţa, refuzând să fie privit ca fiind „altfel” de restul lumii.

Contrar aparenţelor, nu este greu să creşti un copil Indigo, pentru că dacă acel copil este într-adevăr un Indigo, nu va avea nevoie de educaţie specială, o educaţie bazată pe sfaturile subiective ale unor oameni fără faţă, acordate prin intermediul internetului. Un adevărat copil Indigo este mai puternic decât vă puteţi imagina. Nu vă îngrijoraţi, copilul dumneavoastră va fi okay şi fără zecile de sfaturi online; asiguraţi-vă doar că îl iubiţi şi îl acceptaţi, şi cel mai important, chiar dacă uneori nu-l înţelegeţi, măcar încercaţi să o faceţi.

Sfatul meu este să le acordaţi atenţie copiilor, indiferent că aveţi impresia că sunt Indigo sau nu. Iar copiii diagnosticaţi cu SADH trebuie priviţi ca atare, îngrijiţi şi trataţi, dar nu din motive greşite. Acordaţi-le atenţie pentru că sunt bolnavi nu pentru că ar putea fi Indigo.

Lăsaţi aceşti copii să îşi aleagă singuri viaţa pe care vor să o trăiască, fie că vor alege să îşi accepte condiţia de copil Indigo, fie că nu. Indiferent de ce spun diferiţi „specialişti” ai curentului Indigo, doar copilul va şti cine este şi mai ales, dacă este.

Da, Indigo sunt reali, dar şi SADH este la fel de real.

~Carpe Noctem