Încă de la începutul lunii mă tot gândesc să redeschid blogul, dar parcă tot ce ar fi trebuit spus, a fost spus deja (nu de către mine). Tot ceea ce a rămas de spus e ceea ce nu ar trebui să fie spus.

Venind dintr-o relaţie deloc benefică, în care am fost redusă la tăcere, am uitat cum se simte să vorbeşti. Dar, ignorând relaţia deloc benefică, ultimele 7 luni au fost… productive din punct de vedere intelectual – o lună la Roma (Colosseum-ul, Capela Sixtină, Pantheon-ul [ENG], Fontana di Trevi [ENG], Monumento di Vittorio Emanuelle [ENG], etc), o alta prin Japonia (Rainbow Bridge [ENG], Kabuki-za [ENG], etc). Eh, alţii ar spune că-mi merge bine.

Nu e bine să ieşi din ţară pentru o perioadă mai lungă de o săptămână. Există riscul să nu mai vrei să te întorci. Sau, în cel mai bun caz, te întorci, îţi termini studiile pe care oricum le ai degeaba, şi apoi pleci. Scenariul de mai sus este exclus cazurilor în care plănuieşti să te duci în vacanţă în Africa, din motive evidente. O fi România în paragină, dar să nu exagerăm în comparaţii tâmpite.

Eu voiam să ajung aici: anul III de facultate, specializarea… Ghiciţi! Previzibil, jurnalism. Mi-a fost teamă de logica formală, subiect absolut de neînlăturat în cadrul specializării în filosofie. Darn it, dacă nu ar fi fost logica… Aşadar, am rămas blocată în jurnalism, în jurnalismul românesc –oh, God, the horror of it all! Nu pot spune că sunt prea fericită cu circumstanţele actuale, dar… se putea şi mai rău. Masteratul e on hold, nu mă mai încântă cu nimic ideea de a mă lupta cu morile de vânt mioritice. Dar, anul III… îngrozitor! Cursurile sunt… plictisitoare. Mi-aduc aminte de Istoria Religiilor, de Filosofia Medievală şi mă apucă un dor nebun de un curs challenging.  Se pare că jurnalismul nu e pentru mine, o conştientizare tardivă, dar better later than never, ´ey?

În continuare, urăsc Politehnica (linkul ataşat este o hartă a Politehnicii care cuprinde, surprinzător, şi peticul pe care statul a binevoit să ne permită şi nouă, haretiştilor, să studiem. Să nu încep să vorbesc despre ce ni se întâmplă, nouă, haretiştilor din Politehnică… Oh, what the hell? Au pus gard, frate! Practic restricţionând accesul în facultate! Cum, frate!? Oh-M-G! Mă mir cum de nu au pus şi sârmă ghimpată, eventual un simbol tribal care să-i anunţe pe cei rătăciţi că teritoriul este blestemat, sau ceva de genul! Facultatea a trebuit să facă un fel de înţelegere cu o terasă/pub/bar/whaterverness pentru o cale de acces nenerocită!)… şi sugerez celor care conduc campusul ăla blestemat să pună nişte semne de circulaţie! Oare chiar nu a murit niciun student în campus, lovit de una dintre maşinile scumpe care vuiesc pe lângă noi, ăştia care nu avem părinţi în Senat? Vreau înapoi în Berceni! Goddamn midgets and their politics!

I  seriously need anger management classes…

Arta şi cărţile (în niciun caz suporturile de curs, care adunate de abia reuşesc să atingă 500 de pagini!) au rămas în continuare singurul refugiu. Şi mai nou, Organizaţia Studenţilor PD-L despre care mă abţin să vorbesc, cel puţin acum – work, work, work!

Pe mai tărziu, amice.

Oh, oh, era să uit esenţialul postului: Dan Bălan! Vă las să înţelegeţi ce vreţi din Chica Bomb-ul lui Dan, vă spun doar că Dan a captat esenţa în clipul de faţă. Cum care esenţă? Esenţa vieţii, amice! :))

Cat de penal poate fi Dan Balan in clipul asta, dar intr-un sens bun. =))
La prima vedere, e un alt videoclip cu o galagie de pitipoance care isi vand corpul la TV, dar cel putin tipele astea comparativ cu altele, o fac intr-un mod genial. Bzz si Baby… zic ca e sex pe fata, mie mi se pare doar o senzualitate (poate putin excesiva) artistica. Tipele din clip sunt absolut superbe, mai ales tipa din scena cu gheata, e mind-blowing. Dan, nu arata ridicol, ci doar… excentric. Personally, I’m fucking lovin’ it. Per total, mi se pare un videoclip in care s-au bagat poate prea multi bani, dar cel putin se vede cu ochiul liber in ce au fost bagati banii astia. Piesa.. din nou, Baby si Bzz (morons in my opinion!) zic ca vezi-Doamne, Dan strica piesa cu “Chica Bomb”-ul lui, mie in schimb, mi se pare freaking genious! =)) Cum zicea Bzz, e de ‘club’ piesa…

(Comentariu extras — Facebook)

Un link primit acum ceva timp, parcă era mass message din câte îmi amintesc eu. Piesa se numeşte You Don’t Know Me, interpretată de Apparat. Filmul este Octane.

Nu faceţi greşeala, fascinaţi fiind de clip să downloadaţi filmul. Singura scenă care merită văzută din tot filmul este scena din videoclipul de mai jos.

Piesa este incredibilă şi orice alt comentariu asupra ei ar fi o insultă.

Vizionare şi audiţie cât mai plăcută.

Apparat — You Don’t Know Me

(fullscreen it and stay alert for the details; it’s more than…)

P.S.: (o continuare minusculă a postului anterior) Carpe Diem e felul meu grandios de a spune fuck it! Carpe Diem e ideologia “miserupistă” a Antichităţii. Carpe Diem nu e nepăsare, Carpe Diem e conştientizarea propriei tale inutilităţi în faţa inevitabilului (să fim realişti două secunde: avem vreodată control total asupra noastră sau asupra vieţii pe care o trăim?); e doar o conştientizare a nimicniciei tale la un nivel meta-meta. Carpe Diem, amice…

Mai întâi de toate, emo este un gen muzical, ceea ce înseamnă că poţi asculta emocore fără să fii unul dintre „Copiii emo”. Apoi, emo este un stil vestimentar, ceea ce înseamnă că îl poţi aborda fără a te numi „copil emo”. Bun, atunci ce este un emo kid?

Întrebarea este pusă din ce în ce mai des în mai toate culturile muzicale. Îndrăznesc să spun că nimeni nu ştie cu precizie şi fără nicio urmă de îndoială ce îi defineşte pe aceşti „copii” care au început să aglomereze România, şi nu numai. Fiecare dintre ei – şi dintre noi – are propria viziune asupra a ce înseamnă să fii emo.

Dar să nu ne pripim, să încercăm să dezbatem fiecare temă în parte.

Wikipedia ne asigură că emo (pronunţat /i:moʊ/) este un stil de muzică rock care descrie un număr de variaţii muzicale ce împărtăşesc aceleaşi rădăcini. La mijlocul anilor ‘80, termenul descria un subgen hardcore punk. Mai tărziu, termenul de emocore, prescurtare pentru emotional hardcore, a fost folosit pentru a descrie performanţele emoţionante ale trupelor. Începând cu mijlocul anilor ‘90, termenul a început să fie folosit în scena indie; aşa-numita scenă indie emo a supraviţuit pănâ la sfârşitul anilor ‘90 când multe trupe s-au destrămat sau au migrat către mainstream. Trupele au început să adopte stilul mainstream, astfel termenul emo devenind un identificator vag definit, şi nu un gen de muzică înrădăcinat.

Multor trupe actuale catalogate de către fani sau de către chiar membrii trupei ca fiind emocore (My Chemical Romance, Panic! At the Disco, Bullet for My Valentine, Fall Out Boy etc.) le sunt negate apartenenţa la gen chiar de către fanii stilului emo.

În ceea ce priveşte stilul vestimentar emo, tot Wikipedia ne informează că acesta se manifestă prin jeanşi strâmţi – atât pentru fete cât şi pentru băieţi -, breton lung, lăsat pe faţă, pieptănat într-o parte în aşa fel încât să acopere ochii, păr vopsit negru, drept, tricouri strâmte care de obicei poartă logo-ul unei trupe, curele cu ţinte de metal şi catarame mari, tenişi din pânză sau orice pantof negru, de obicei, pantofii arătând învechiţi, ochelari cu rame negre.

Recent, în media, emo a fost ascociat cu un stereotip care include următoarele caracteristici: hipersensibilitate, anxietate, temperament introvertit, şi o fire ruşinoasă. De asemenea, a fost asociat cu tendinţele sinucigaşe, auto-mutilare şi depresivitate.

Criticile la adresa fanilor emo au fost şi încă sunt deosebit de dure. Fanii de sex masculin au fost acuzaţi ca fiind homosexuali şi histrionici, iar cei de sex feminin au fost văzute ca fiind „închise pentru a fi observate de către ceilalţi, observându-se pe ele însele prin ochii celorlalţi”. (Jessica Hopper) Datorită acestor critici nefavorabile, multe trupe au încercat să se îndepărteze de acesată etichetă, iar altele au renunţat complet la emo în favoarea post-hardcore, însă, dată fiind imaginea negativă asupra emo, viitorul său este nesigur.

(Screamo: gen de muzică care a evoluat din emo şi hardcore punk în anii ‘90)

De ce trend-ul emo a devenit atât de popular printre adolescenţii români? Mass-media. Psihologia umană.

Acum 4-5 ani, când aveam eu vârsta favorabilă pentru adoptarea genului emo ca stil de viaţă nici nu-mi dădea prin cap aşa ceva. Pentru mine, la 14 ani cea mai bună metodă de a mă răzvrăti era să ascult Paraziţii la maxim pentru a-mi şoca părinţii, să beau bere, la colţ de stradă, cu „gaşca” şi să îmi schimb religia, doar de dragul de a fi altfel.

Recunosc că aveam şi eu unele tendinţe emo (scriam poezii depresive şi mă zgâriam superficial cu orice obiect ascuţit care-mi cădea în mână, pentru a atrage atenţia asupra nevoilor mele), dar nu aveam nici cea mai mică idee că felul meu de a mă face văzută avea un nume.

Dar eu mă întreb ce copil nu e emo în primii ani de adolescenţă. Cu toţii ne simţim neînţeleşi pentru că, să fim realişti, noi nu ne înţelegem pe noi înşine. E o reacţie absolut normală; nu înţelegi ce se întâmplă cu tine, cu trupul şi cu mintea ta, dar asta nu înseamnă că nesiguranţa adolescentină trebuie hrănită cu iluzii.

Pentru mine, emo (ca şi stil de viaţă, nu mă pot pronunţa în privinţa stilului muzical pentru că nu am ascultat niciodată emocore) e o iluzie crudă pe care media o împinge tot mai adânc în realităţile adolescenţilor. Adoptând stilul emo, începi să crezi că nu mai eşti neînţeles, sau măcar că nu mai eşti neînţeles de unul singur. Apartenenţa la stilul emo te face să te simţi integrat într-un grup social şi te ajută să găseşti un răspuns comod la întrebarea „Cine sunt?”.

Perfect! Foarte frumos, ce pot să spun. Dar emo nu face doar atât, emo adânceşte nesiguranţa adolescenţilor, le spune că e în regulă să te urăşti pe tine însuţi, că nu e nicio problemă dacă vrei să mori – într-o oarecare măsură şi încurajează astfel de sentimente –, că e okay să fi retras şi ruşinos, că nu e nicio problemă dacă nu încerci să te afirmi, să excelezi într-un anumit domeniu. Emo le spune copiilor că nu au de ce să se maturizeze, asigurându-i că sunt speciali, sunt emo, inevitabil, mintea în curs de dezvoltare se mulţumeşte cu atât.

Nu cred că cineva nu înţelege nevoia psihologică a adolescentului să fie văzut, admirat şi încurajat şi nu cred că cineva nu-şi aminteşte cât de sensibilă şi de fragilă este mintea unui adolescent. Copiii emo nu trebuie judecaţi sau arătaţi cu degetul – de asta sunt sătui –, ei trebuie încurajaţi, asiguraţi că totul se va rezolva, că ceea ce simt nu este o stare permanentă, că sentimentele se vor ameliora, iar unele chiar vor dispărea complet.

Eu nu cred că doar pentru că există fetiţe de 12-14 ani care au făcut deja două avorturi şi pentru că există băieţei care la 7 ani sunt deja obişnuiţi cu alcoolul şi nicotina, asta înseamnă că aceşti copii sunt mai maturi decât ar trebui. Din contră, eu consider că aceşti copii nu s-au maturizat la timpul lor şi au fost înghiţiţi de vedete, de părinţi abuzivi sau neglijenţi şi în principal de mass-media şi excesele sale îngrozitoare.

Insist asupra faptului că aceşti copii nu trebuie priviţi ca nişte ciudăţenii aduse de circ — ei nu sunt asta, în niciun caz –, ci ca victime ale secolului XXI, secol în care informaţia a încetat să mai fie filtrată înainte să fie difuzată publicului larg, secol în care calitatea informaţiilor transmise a încetat să mai existe, secol în care funcţia de educaţie-instruire a media ar trebui scoasă din manuale – totul doar de dragul vânzărilor sau a audienţei.

Revenind, însă, la emo, câteva linkuri utile:

• You Don’t Know Emo — Website care pretinde că deţine adevărul în ceea ce priveşte emo. [ENG]
• Emo Style — Ce spune o fetiţă de 14 ani (româncă) despre stilul ei.
• Emo Kids — Comunitatea emo din România.
• Emo – Wikipedia [RO]
• Emo Blog şi Atitudinea emo — Alte viziuni româneşti cu privire la emo.
• Interviu cu un Emo Kid