Astăzi, 5 decembrie 2008, subsemnata, adică eu, am ucis diavolul.

Ultimele două luni le-am petrecut în iad, alături de dracu’ si de adepții lui.

A fost amuzant, o experiență nouă, dar hai sa nu o repetăm, oke?

După ce l-am omorât, eu m-am întors la facultate si mi-am văzut de profesorii octogenari, de colegii piţiponci si de traficul haotic.

În iad, lucrurile s-au schimbat drastic. Sau cel puţin aşa promitea Diavolul. Au început sa apară fluturași şi iepurași roz, câteva steluțe aurii, şi dintr-o dată, diavolii s-au crezut in rai. Ce nu știau ei era ca tot în iad erau, numai ca dracu’-şef s-a gândit ca e timpul sa îi mai hrănească cu niște idei paradisiace, așa că le-a aruncat câteva steluțe si inimioare, o briza răcoroasa după atâta amar de zile de temperaturi peste 100 grade Celsius.

Dracii, fericiți, fiecare pe la posturile lor noi împodobite cu floricele frumos colorate, eu, pe Pământ, cu picioarele bine înrădăcinate în iarba artificială din Gradina cu Fântâna neo-modernista din fata facultăţii.

M-am crezut zmeiţă şi am strigat sus şi tare ca 10 ore, 5 zile pe săptămână de sclavagism nu o sa se pună în calea mea. Eh, s-au pus, şi s-au pus al naibii de bine, până când m-am hotărât eu să mă antrenez pentru maratonul de 100 m garduri şi am sărit peste ele, fără probleme? Nu, cu ceva probleme.

Ce am învăţat din cele doua luni în iad?

Dracii sunt mai ai dracu’ decât dracu’, răutatea nu are limite şi nu are nici motive. Răutatea pur şi simplu e. La fel şi lipsa de compasiune, solidaritate sau respect.

Nu există corectitudine şi respect in iad. Ori urli şi ragi ca un leu, le arați ca nu ești slab, ori ești călcat în picioare ca un gândăcel. Mama avea dreptate, cu bun simţ, respect şi atitudine cordială nu avansezi, nu reușești decât să fi văzut ca un gândăcel care așteaptă sa fie strivit. Eh, nu m-au strivit, dar nici mult nu mai dura.

Am aflat pentru a n-a oara că oamenilor nu le pasă. În principiu, nu le pasă de nimic, decât de ei înşişi.

Minciuna ţine loc marketingului.

Titulatura nu face doi bani. Ai impresia că un nume sonor aduce de la sine şi anumite norme “europene”, anumite standarde de munca. Nu, titulatura sonoră nu ascunde altceva decât sclavia capitalistă la care ne supunem cu toții cel puțin o data in viață.

Dezinteresul faţă de angajați… nu! dezinteresul faţă de oameni este un trend în iad, unul al naibii de molipsitor.

Ierarhia in iad nu funcționează așa cum ar trebui. Tu, ca un Aghiuță, mic, învăţăcel trebuie să caști gura la orice porcărie pe care un oarecare drac cu pretenții de Diavol ţi-o îndeasă în cortex. Ce nu ştie, dracul acela cu pretenţii este că şi el este tot un Aghiuţă, dar unul mai bătrân.

Oamenii nu mai cred in idealuri, nu mai au ţeluri pentru care trebuie să muncești cu inima, cu gândul si cu spiritul pentru a le atinge.

Am învăţat ce trebuie să fac atunci când o să mă vad în alt iad mioritic: o sa renunț la idealuri, principii, moravuri, şi orice rămăşiţă de morala. O sa îmi pese de bunăstarea mea şi doar de a mea. O să tac în faţa şefului, şi o sa-mi fiu propriul şef când el pleacă acasă. O sa mint şi o să înşel, dracu’ m-a învăţat cum. O să  dau impresia că într-adevăr contez, o să mă prefac că valorez ceva, şi lumea o să mă creadă şi o să mă privească altfel de la bun început. Nu o sa tac decât în situațiile în care dracu’ vine in vizită, sau adepții lui stau la pândă, gata-gata să raporteze ceva suculent şefului.

Astăzi, 5 decembrie 2008, documentaristul pentru NewsIn l-a omorât pe Diavol, apoi s-a sinucis. De astăzi, m-am întors în Purgatoriu.

Eh şi iată-mă din nou în „Jos Pălăria!”, de data asta, la ora prânzului. Ca de obicei, o Lavazza, un pachet de ţigări şi o carte – mă rog, suport de curs. Câteva minute libere şi câteva foi goale.

Probabil că v-aţi dat seama în mai bine de un an de când ne cunoaştem că eu duc o viaţă comodă, lipsită de activitate, liniştită… Nu pot spune că îmi face o deosebită plăcere, dar ştiţi voi… decât deloc…

Acum să vă explic.

Luna trecută mi-a sunat telefonul (da, sună foarte rar cuz I haz no social life!): „Bună, Mădălina!” O voce masculină necunoscută, deja mi se părea dubios. „Sunt Florin.” La fel de confuză, tac. „Ai aplicat acum o lună pentru un post de monitorizare presă…” continuă el. Vag, îmi amintesc cum am dat click pe butonul portocaliu „Aplică acum!” Răspund afirmativ cu jumătate de gură. El adaugă: „Nu vrei să vii la interviu?” Răspund, cu aceeaşi şovăire în voce: „Ba da…” Se simte în glasul lui că zâmbeşte când spune „Okay, ne vedem luni, la 13:00 în faţa Casei Presei la intrarea de la Realitatea.” Ok… click! convorbirea se întrerupe şi aud bâzâitul iritant al tonului.

În momentul acela renunţasem la ideea de a mă angaja, dar curiozitatea m-a făcut să mă duc la interviu să văd cine naiba este Florin-ul care mi se adresează de parca m-ar fi cunoscut de când eram în scutece.

La interviu, Florin mi-a vorbit o oră şi jumătate, eu am râs şi m-am hlizit la el tot atât timp. Am dat trei „teste” şi mi-a spus că mă sună a doua zi să-mi spună cum m-am descurcat. Funny shit!

A doua zi, sună telefonul din nou (OMG!). Aceeaşi voce, aceeaşi  familiaritate. „Bună, Mădălina, Florin sunt!” Din cele trei teste, pe unul l-am picat cu brio – quizul politic; previzibil really! „Când poţi începe?” Următorul gând în mintea mea: WTF?!

Într-o zi de luni m-am prezentat la muncă – o săptămână training. Să vă povestesc despre calitatea trainingului? Mai bine nu. Cinci ture pe săptămână, trei de noapte = funny as hell! Săptămâna de training a luat sfârşit brusc după doar trei ture, ghiciţi de ce, I dare you! Nu vă dă prin cap. Vă spun eu: faliment! Jesus fucking Christ! LMAO.

Falimentul firmei a durat o săptămână, departamentul a fost preluat de Newsin. Awesome!

M-am întors la muncă… Schimbări radicale, confuzie, haos, lipsă acută ale abilităţilor de comunicare în întreg departamentul, dezinteres total, putere administrativă folosită greşit sau deloc, discriminări, tratamente diferenţiate/preferenţiale, program haotic, ce mai? — Haven on Earth! Dar, mă intitulez Mădălina, documentarist pentru Newsin, membru al presei. Mwhahaha!

În prima săptămână n-am avut timp nici să respir. Eram şi încă sunt un roboţel programat pentru trei activităţi zilnice: muncă, facultate, somn. Dar încep să reuşesc să îmi fac timp şi pentru o cafea în „Jos Pălăria!” renunţând, evident la una dintre activităţile din software: facultatea.

Fericire, bucurie, finally reuşesc să citesc şi eu câteva capitole de filozofie modernă! O Lavazza, un pachet de ţigări, o carte-sună telefonul! Jur că îl arunc! Răspund: „Da?” O voce de femeie îmi spune: „Bună, Ana sunt de la Resurse Umane.” Aha, sigur, habar nu am cine e Ana… Totuşi, ea continuă: „Ai card BCR?” Uhm… nu?! Tu ai? Mă rog, m-am mulţumit să îi răspund cu un simplu „nu”. „Ah, păi, trebuie să vii să îţi facem să îţi poţi lua salariul.” Salariu! Fucking awesome! Mi se dă şi salariu?! Pe vremea mamei mele (vreme deloc îndepărtată; mama e tânără!) salariul se primea în numerar, în mână, simţeai banii pentru care ai muncit o lună, la dracu’, îi puteai şi mirosi pervers! Mwahahah! Mine, all mine!

O întreb când ar vrea să vin la Resurse Umane (care apropo, sunt Resursele Umane Realitatea TV, nicidecum Newsin!) „Ah, păi, oricând.” Oricând?! Mă îndoiesc că don’şoara Ana lucrează în seara asta ca mine de la 22:00 la 07:00; ghici ce? Am avut dreptate! „Eu sunt aici de la 09:00 la 18:00.” No shit? Ceasul arătând ora 16:00, eu fiind la Universitate, ea fiind la Casa Presei (Libere?), eu având planuri de răsfăţ personal… „Okay, o să vin…” Vă puteţi imagina că mi-a pierit tot cheful de orice în afara de plâns de milă, nu?

Pot paria că voi ajunge acasă la 19:00. La 21:00 trebuie să-mi părăsesc mult iubitul cuibuşor, să aştept 90-ul vreo 15 minute, apoi 41 vreo alte 10 minute ca să ajung la muncă în jurul orei 22:00 ca să aştept alte două ore să vină ziarele… La 07:00 să plec de acolo, la 08:00 să fiu acasă, la 10:00 să plec la facultate. See? Eu, adică eu, cea care nu se simţea odihnită dacă nu dormea 10 ore, acum mă supun porcăriilor de genul acesta şi altora similare pentru 750 de lei şi un rând pe CV.

Viaţa ca adult lasă de dorit. Are cineva o maşină a timpului? Îmi dau tot salariul pe o întoarcere în timp de 10 ani…

P.S. Aceste rânduri au fost scrise cu minim 7 zile în urmă.

De ajuns cu copiii ăştia emo! Doamne, e incredibil cât de mult le place unora să nu se mai mişte dracului dintr-un punct… De când s-a sinucis copila aia, singurele cuvinte cheie pe care le inserează diverşii oameni interesaţi şi deloc interesanţi în motoarele de căutare sunt (şi aici citez):

• poezi emo

• despre emo

• ce spune presa despre emo

• cine sunt copiii emo

• despre stilul emo

• stilul emo

• par lung emo

• trupe emo romanesti (Asta mi s-a părut teribil de amuzantă!)

• emo ca temperament

• culorile emo

• o fetita emo de 14 ani (Parcă avea 12!)

• ce se stie despre emo

• membrii emo – romania

• emo cartoons

• imagini emo alb negru

• emo 14 ani

• tendinte emo

• copiii emo

Şi asta doar în ultimele 5 zile. Serios vorbind, oameni buni, gata, terminaţi! A fost un nenerocit de caz izolat care în mod sigur nu a avut nimic de-a face cu muzica; eu pot garanta ca acea fetiţă avea mari probleme de alta natură, şi aici nu implic faptul că ar fi fost vina ei. Nu, copiii rareori poartă vine, în schimb părinţii rareori au dreptul la iertare.

În loc să citiţi asta: Vorbesc şi eu despre EMO mai bine aţi citi asta: Familia. Veţi învâţa mult mai multe despre aceşti copii emo reflectând asupra oamenilor care fac copii doar pentru că actul în sine este al naibii de plăcut, iar prezervativele nu mai sunt în trend.

Repet, dragi părinţi, nu vă mai reproduceţi, vă rugăm, pentru ca apoi, când copilul se va sinucide să vă vedem pe la TV cu lacrimi în ochi şi îmbrăcaţi în doliu, mkay?

Rhyme without reason
Is why children cry
They see through the system
That’s breeding them just so they die

(Testament — Return to Serenity)

Caut și eu două cărți (de preferat în format electronic): Eugenia Grosu Popescu – Specificul telegenic și Ovidiu Druga, Horea Murgu – Elemente de gramatică a limbajului audio-vizual. Dacă le-ați văzut din întâmplare în vreo librărie, dacă le aveți cumva aruncate pe undeva prin bibliotecă și sunteți dispus/ă să mă ajutați, vă rog, lăsați un comentariu aici. Mulțumesc.

Cea mai mare influenţă asupra vieţii unui om o are familia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de această primă afirmaţie, nu veţi citi un text sentimental despre cât de minunat este să ai o familie. Nu, în niciun caz.

Nimeni nu poate nega faptul că familia este cea care stabileşte primii paşi în educaţia unui copil, şi nimeni nu poate nega faptul că în unele cazuri o familie cretină stabileşte paşi la fel de cretini pentru mintea fragedă a copilului. Şi de aici, iadul.

Nu multe persoane recunosc responsabilitatea imensă pe care şi-o asumă atunci când hotărăsc că e timpul să aducă o nouă viaţă în lume. Şi aici nu mă refer exclusiv la responsabilităţile materiale. Să fim serioşi, un copil nu are nevoie de toate porcăriile pe care revistele de specialitate ţi le bagă pe gât ca fiind esenţiale. Mă refer în principal la faptul că viitorii părinţi trebuie să fie pregătiţi să-şi educe şi să-şi ghideze progenitura şi nu în ultimul caz, să-şi asume responsabilitate pentru viaţa pe care o creează.

Atunci când un adolescent recurge la droguri, alcool sau sex prematur, părinţii trebuie să conştientizeze că ei poartă o mare parte din vină. Atunci când copilul, devenit adult îşi ocupă timpul cu traficul de droguri sau de carne vie, parinţii trebuie să ştie că ei poartă o foarte mare parte din vină. Oare greşesc atunci când spun că părinţii sunt parţial responsabili pentru eşecurile copiilor lor?

Eu, personal, le-aş interzice prin lege anumitor persoane să procreeze.

Dar cui îi pasă de toate astea?

E la modă să ai cel puţin un copil până la vârsta de 30 de ani. Perioadă în care, inevitabil, eşti concentrat asupra propriului tău succes (fie el profesional sau sentimental); cu un asemenea ţel, de unde timp liber şi pentru copilul care se auto-educă prin intermediul televizorului şi al intenetului? Lasă, dacă e difuzat la televizor, trebuie să fie de ajuns, nu? Ce rost are să-i insuflu anumite preferinţe, pasiuni sau interese? Se ocupă mass-media şi de asta!

Atunci când copilul educat de media devine un străin în sânul propriei lui familii, familia îl învinuieşte şi ajunge să-l deteste pentru că nu e ce şi-au dorit. Cu cât e familia mai mare cu atât mai multă ură se va îndrepta spre copil. Iar atunci când copilul, sătul de atâta ostilitate îşi va uită familia într-un colţ întunecat şi va porni singur în căutarea unui loc al lui, familia, inevitabil, îl va învinui din nou şi-l va cataloga „nerecunoscător”, îl vor vedea ca pe un nimic. În unele cazuri percepţia este atât de deformată încât copilul este interpretat ca duşman al propriei sale familii.

Invidia în cadrul familiei este o altă mare greşeală pe care adulţii nu se sfiesc să o facă. Lipsa comunicării, barierele în comunicare, lipsa înţelegerii şi a compasiunii sunt alte probleme întâlnite, dar de cele mai multe ori nerecunoscute într-o familie a secolului XXI. O altă greşeală imensă pe care părinţii o comit constant este preconcepţia că copilul trebuie tratat ca un sclav, un animal fără raţiune căruia trebuie să i se spune ce să facă şi când să facă, fără să i se explice cel mai important lucru: de ce să o facă. Aş putea să continuu ore întregi înşirând greşeli fabulos de costisitoare în raport cu viaţa unui copil dăruit familiei greşite, dar asta nu va schimba nimic.

În încheiere, un mic secret bazat pe fapte reale: ceea ce adulţii familiei nu înţeleg este că aversiunea lor faţă de copil, în cele mai multe cazuri, îl va impulsiona pe copil să se realizeze fără ajutorul lor, iar rezultatul final va fi o familie ce şi-a pierdut caracteristicile ce îi dădeau numele de „familie”.

Totul doar pentru că… prea multe motive, prea puţine soluţii. Singura soluţie la care mă pot gândi acum este „fabricarea” a cât mai multor psihologi şi difuzarea la televiziune, radio şi presă a unor mesaje menite să spele creierii adulţilor crescuţi în perioada comunistă: „Psihologia, deşi nu o ştiinţă exactă, este foarte benefică. Câteva şedinţe cu un psiholog pot face minuni, iar cel mai important lucru de reţinut este faptul că nu este ceva ruşinos să admiţi că ai nevoie de ajutor din partea unui specialist şi nu în ultimul rând, câteva vizite la un psiholog nu te fac nebun.”