deviantART răspunde

(Continuare la Pierderea scriitorului)

Încurajată de câţiva amici, m-am hotărât să trimit un e-mail depresiv şi patetic celor de la deviantART, fără a avea însă prea multe speranţe. Ştiam că băieţii nu s-au descurcat prea bine cu problema care m-a determinat să plec, deci nu credeam că o să primesc măcar un răspuns. Cu toate astea, am trimis e-mailul depresiv şi patetic.

Hello.

I have a rather unusual problem. I was a deviantART user two years ago. I had some problems with a stranger that kept attacking my account. I even had several of his accounts banned by contacting the Help Desk. http://ochestie.deviantart.com/ (that was the first account he created to scare the hell out of me!) Sadly, that didn’t stop him from harassing me, so I saw myself forced to leave deviantART. But before I did, I put all my work in the Storage area.

Anyway, I’m getting ahead of myself. My account was Madeleine-dA. I was a part of several high-profile communities, for a while there I was even part of the WordCount staff.

The thing is, because of that cyber attacker, I was forced to regularly change my account password and along with the password, I also changed the e-mail address of the account. Bad idea, as it turns out because those e-mail accounts were randomly created for the sole purpose of making it hard for that guy to break my account. One year later, I see myself not remembering the password of the account or the e-mail address last used since I used to change them so often.

A few months back my PC crashed, my entire hard disk was erased, and with it all my work submitted to deviantART. I tried files-recovery software to get back at least some of my work but that didn’t turn out all that well.

I know it was stupid of me not to back up my work but… can’t turn back time.

And now, desperate, I ask for your help. I don’t want the account back, I just need to know if there’s a way I can recover my work.

I know you guys are always on the look because of the so popular art theft and I know my case isn’t a solid one but I am willing to answer all and any questions that might help you determine whether the account is actually mine.

There are several users that could confirm that I am who I say I am and that the only chance to be able to recover my work is with you guys.

Thank you for taking the time to read my e-mail. I hope to hear news from you.

E-mail depresiv si patetic trimis ieri, 23 martie. Astăzi, 24 martie, primesc un răspuns care sună cam aşa:

Hi,

We can change the email address tied to the account for you, so you may receive the confirmation email to change your password, but I will need you to verify a few things for me;

** Do you recall the D.O.B (Date of Birth including Year) listed on this account if any?

Do you recall the names of any deviations deleted if any?

** Do you recall the original email address used with this account?

** I will also need your IP address, this information can be found at http://www.whatismyip.com

Your deviantART user name, if not listed in your original email.

The email address you would like yours changed to if your information verifies?

(Please be advised at this time, due to errors with Hotmail receiving our lost password or verify emails we cannot change your email to a hotmail/msn related email. If you do not have another email account you can register a free one at http://www.yahoo.com)

In addition please be advised that I handle all such inquiries in bulk, so some days may pass in between my responses. :)

Thank you.

(** Notes an important step. If you are unable to remember the email address on file, we will not be able to assist you.)

Acum, eu ce fac? Încerc cu disperare să răspund întrebărilor şi îmi ţin degetele încrucişate. Dar, deşi deviantART m-a surprins plăcut răspunzând e-mailului meu depresiv şi patetic, şi făcând-o într-un timp atât de scurt, bazându-mă pe memoria mea scurtă şi senilă, n-am nicio şansă în iad să-mi recuperez contul.

Vorbeam acum două seri cu un amic despre întrebările de-a dreptul crude pe care trebuie să le răspunzi în eventualitatea recuperării unei parole. Având în vedere că eu sunt cum sunt, obişnuiesc să uit diverse parole — în principiu din cauza superbului Firefox care face meseria mea de uitucă profesionistă atât de uşoară, memorându-mi toate parolele pentru mine. Aşadar, de multe ori mă văd în situaţia în care trebuie să răspund corect unor întrebări de genul: Când aţi creat contul? MM/DD/YYYY — Hai poftim!? Eu de abia îmi amintesc ce am făcut aseară şi tipii ăştia vor de la mine data exactă a creării unui nenerocit de cont? Pfoai… Următoarea întrebare îţi dă peste ochi cu pixelii ei aroganţi: Când v-aţi logat ultima oară? MM/DD/YYYY. Răspunde tu, amice! Eu apăs pe X-uleţul din dreapta sus şi-mi bag bocancii imaginari în el de Gmail, mkay?

Din nefericire, nu e chiar atât de uşor să apăs pe X-uleţ în cazul de faţă. Îmi vreau textele înapoi! Sunt textele mele şi indiferent de greşelile evidente pe care le-am făcut, sunt om şi vrednică de o a doua şansă. Universul nu poate fi atât de crud cu mine, nu? Adică, ar fi paradoxal — mi-a dăruit abilitatea de a scrie şi apoi îmi lasă scrierile pe mâna unei baze de date reci pe care nu o poate accesa nimeni? Hell, no! Nu accept aşa ceva!

Partea proastă e că ultima mea şansă a stat în abilitatea mea de a-mi aminti detalii care erau importante în urmă cu doi ani. Partea incredibil de proastă e că dacă cei de la deviantART nu consideră de cuviinţă să-mi înapoieze ce este de fapt al meu, singura persoană blamabilă voi fi eu.

Ar trebui să-mi reevaluez motto-ul în ceea ce priveşte perioada limitată de timp pe care o acord informaţiior stocate în memorie. Ideea este că eu ţin foarte mult la cele zece procente de care sunt capabilă, ştiţi voi, cele zece procente de activitate cerebrală. Din această nefericită cauză, nu ţin stocate în memorie informaţii neimportante, neinteresante, nerelevante, ne-ne–mai mult de câteva zile.

Un amic, cunoscându-mi repulsia evidentă faţă de back-up mi-a recomandat Google Docs. Păi da, amice, după ce pierzi câţiva ani de creativitate nebună, cred şi eu că Google inventează Google Docs. God damn my karma!

Să vă povestesc despre cea mai extensivă şi complexă lucrare a mea, bazată pe fapte reale, scrisă în termen de aproape 7 ani pe care spre disperarea mea am securizat-o cu o parolă pe care spre prostia mea, nu mi-o amintesc? Nu, n-o să vă povestesc asta…

Concluzia este că deviantART merită aprecieri superlative, iar eu merit câteva palme.

Pierderea scriitorului

Okay, deja simt depresia cum mă acoperă încetul cu încetul…

Acum câteva luni am avut probleme de ordin psihologic cu PC-ul şi am sfârşit prin a pierde tot ce am scris vreodată. Ani de zile de creativitate bolnavă s-au dus în câte secunde durează să tastezi format c:/…

Pe moment, previzibil, nu am realizat magnitudinea pierderii. M-am gândit la pierdere ca la un nou început. Până acum…

S-au dus naibii zeci de texte printre care şi un text la care am muncit mai  bine de doi ani, singurul text pentru care chiar aş fi plâns dacă s-ar fi pierdut. Din fericire, textul cu pricina era salvat aici.

Ieri seara m-am gândit să-l recitesc în ideea de a continua povestea începută acum doi ani. Spre uimirea mea, ce credeţi? Nu e complet!

Textului postat aici îi lipsesc capitole întregi! Nu mă întrebaţi de ce–habar nu am!

Singurul loc unde textul era postat complet este primul meu cont deviantART, cont pe care bineînţeles forţată de anumite circumstanţe l-am abandonat, dar toate textele le-am păstrat în Storage pe site.

Problema acum care pur şi simplu îmi va distruge următoarele luni este că tot forţată de circumstanţe, adresa de e-mail a contului era una random, făcută special pentru contul deviantART. Nici sub hipnoză nu îmi voi putea aminti adresa aceea de e-mail sau parola contului deviantART.

M-am gândit să contactez staff-ul deviantART, dar ce le-aş putea spune? Hey, you guys! Îmi ziceţi şi mie parola contului X? Right… sigur o să meargă!

Poate nu o să înţelegeţi de ce sunt atât de dărâmată, în fond, e doar un text, dar era textul meu! şi îl vreau înapoi.

Nu ştiu dacă o să exprim bine următoarea idee, dar textul ăla amărât avea o parte din sufletul meu. Ore întregi dedicate exclusiv poveştii… Oh, shit, I’m gonna cry…

După o pauză de mai bine de un an, chiar mă simt în stare să spun continuarea poveştii… dar fără părţile lipsă nu voi putea.

E îngrozitor când pierzi singurul lucru al tău pe care îl iubeşti cu toată fiinţa ta. Nu vă recomand.

Notă sinucigaşă

Am câteva lucruri de spus. Pentru început, vă anunţ că Tickle s-a transformat în Quizilla. Vă reamintesc că Tickle, spre deosebire de Quizilla oferea teste psihologice PhD Certified, teste pe care cei de la Tickle au considerat de cuviinţă să le scoată din pachetul de servicii, lăsând la dispoziţia utilizatorilor nimic mai mult decât teste marca Tickzilla, de genul “Are you a brat?“. Dezamăgitor.

În al doilea rând, am hotărât că în cazul în care imnul ţării mele va fi modificat în vreun fel ca urmare a cererii fotbaliştilor, eu voi părăsi ţara şi nici că mă voi mai întoarce.

În al treilea rând, dacă minorităţile maghiare îşi câştigă mult râvnita autonomie, voi împuşca o anumită persoană al cărui nume prefer să nu îl divulg şi apoi voi pleca din ţară şi nici că mă voi mai întoarce.

În al patrulea rând, dacă la rând, după rromi urmăm noi, românii, la amprentare, mă voi împuşca şi voi avea grijă să fiu înmormântată în afara ţării.

Rupând rândul de decizii şi directive, spun că nu îmi poate scoate din cap două simboluri. Cercul şi triunghiul. Mă obsedează de câteva luni. Am trecut de la a fi fascinată de propria-mi mână la a mă gândi în continuu la aceste două simboluri. Ciudat. Astfel de experienţe para-cretine îmi amintesc de o perioadă foarte neagră din viaţa mea. Eu obişnuiam să fiu obsedată de multe lucruri, însă, din fericire am reuşit să mă lecuiesc. Cu toate acestea, acum, după mai bine de un an, am găsit lucruri noi care să mă fascineze, totuşi, lucruri inofensive în comparaţie.

Am nevoie de ajutor profesionist, clar! De câte ori va fi nevoie să o recunosc până o să fie clar pentru toată lumea? Eh, glumesc. Există o explicaţie foarte logică pentru recenta mea obsesie; inconştientul meu vrea să îmi transmită anumite mesaje, iar odată ce le voi înţelege pe deplin, obsesia o să dispară.

Schimbând subiectul, precizez că am avut nişte idei geniale zilele trecute, ceea ce mă face să cred că mi s-a reechilibrat fluxul de creativitate… într-un sfârşit. Am încercat acum o săptămână să scriu ceva şi a fost un eşec total. Mai încerc şi săptămâna asta, poate-poate!

Cam atât pentru moment. Reveniţi cam peste o săptămână pentru o altă notă sinucigaşă din partea neuronului meu depresiv.

Arta la zid

Mi-am amintit zilele în care eram şi eu o parte – destul de activă – a celei mai mari comunităţi artistice online – deviantART! Şi mi-am amintit – mai bine mă lipseam! – de accentul pe care directorii de galerii şi nu numai îl puneau pe categoriile galeriilor. În cazul în care nu sunteţi familari cu categoriile artistice marca deviantART, vi le spun eu.

Avem pentru început 3D & Fractal Art. Eh, din categoria asta mare şi frumoasă ies două ramuri: Fractal Art şi 3Dimensional Art. 3D Art are 6 alte ramuri: Abstract, Characters (alte 9 ramuri: Animals & Creatures, Anthropomorphic, Cartoon, Female, Groups, Machines & Robotics, Male, Manga & Anime, Misc), Objects (cu alte 10 ramuri: Basic Shapes, Everyday Items, Flowers & Plants, Furniture, Music Related, Others, Sports Related, Technology Related, Tools & Machinery, Weapons), Manga & Anime, Scenes (cu 8 ramuri: Exteriors, Fantasy, Futuristic & Sci-Fi, Interiors, Landscapes, Other, Spacescapes, Waterscapes), Vehicles (cu 5 ramuri: Aerial, Aquatic, Futuristic, Other, Terrestrial). Şi de abia acum am terminat prima categorie, 3D şi Fractal.

Următoarea oprire: Animations & Games cu 5 ramuri: Pencil (cu doar 2 ramuri: Colored Animation şi Pencil tests), Digital, Flash (cu 8 ramuri: Animations, Games, Humor, Interactive, Interfaces, Intros, Movies, Utilities), Emoticons, Fanart (cu 9 ramuri: Anthro, Cartoons/Comics, Digital Art, Manga/Anime, Skins, Traditional Art, Vector, Wallpaper – de precizat ca aceste 9 ramuri se deschid în alte ramuri mai mici care şi ele mai au câteva ramuri).

Şi am ajuns la Body Art şi cele doar 3 rămurele: Body Painting, Make-up şi Tattoos (cu 2 ramuri mici, mici, mici: Tattoo Photographs şi Tattoo Designs).

Să scurtez povestea asta care începe să mă obosească o să mă rezum la categoriile mari şi subcategoriile lor principale şi avem Cartoon, Comic & Manga cu ramurile: Cartoon, Comic Pages & Strips, Manga, Fan Work, Oekaki. Apoi, Design & Interfaces cu ale sale Advertising, Application Interfaces, Buttons, CD Covers, Corporate, DVD Covers, Editorial Design, Fashion, Flash, Logos & Logotypes, Mascots, Misc, Packaging, Signage, Tattoo Design, Theatre Design, Vehicular Graphics, Web Interfaces. Desktop & Customization cu alte categorii şi rămurele, Drawing & Illustration cu zeci de subcategorii, Fanart (dear God!), şi categoria mea preferată: Literature divizată în Prose şi Poetry. Prose are 2 mari categorii, Fiction şi Nonfiction; Fiction se împarte în: Children’s, Erotic, Fan-Fiction, Fantasy, General Fiction, Historical, Horror, Life Stories, Mystery, Occult, Perspectives, Philosophical, Satire, Science Fictions, Sociopolitical, Spiritual, Theatre & Scripts şi Transgressive. Nonfiction se deschide în: Biographies, Editorial, Essays, General Non-fiction, Historical, Journalism, Philosophical, Reviews şi Satire. Apoi, Poetry e împărţită în: Children’s, Erotic, Experimental, Family Life, General Poetry, Human Nature, Humor, Narrative, Nature, Philosophical, Romatic, Satire, Sociopolitical, Spiritual, Transgressive, Urban şi Visual Poetry. Fiecare dintre aceste genuri (m-am săturat să tot repet cuvintele „categorii” şi „ramuri”) duc spre: Ballad, Fixed, Haiku & Eastern, Limerick, Open, Sestina, Song, Sonnet, Spoken Word, Villanelle.

Voi încheia porcăria asta ca să pot să ajung şi la mesajul meu – deşi am impresia că se poate subînţelege –, continuăm lista cu următoarele mari categorii marca deviantART: Mixed Media, Painting & Airbrushing, Photography, Photo-Manipulation, Pixel Art, Sculpture & Crafts, Street Art & Grafitti, Text & Typography, Traditional Printing, şi într-un incredibil final, Vector & Vexel.

Dumnezeule mare!

Acum realizez că aveam perfectă dreptate să nu înţeleg mare lucru din ierarhizarea asta a artei! Staff-ul deviantART insistă asupra categoriilor în măsura în care dacă postezi ceva în altă categorie decât trebuie îţi şterge lucrarea, pur şi simplu. Perfect! Dreptul lor. Dar oare nu s-au gândit ca în descrierea fiecărei categorii să fie mai expliciţi? Nu, o descriere a oricărei categorii nu conţine mai mult de două propoziţii. Dar se insistă asupra respectării cu sfinţenie a ierarhizării.

Ierarhizare my ass! Vorbim despre artă, nu despre fizică sau chimie, unde tabelele, ierarhizările, clasificările şi ale porcării de genul sunt esenţiale. Doamne, arta e frumuseţe, arta e libertate! Dacă am ajuns în stadiul în care îngrădim arta, stadiul în care ne trebuie clasificări şi categorii de tot felul ca să putem crea atunci care mai este rostul creaţiei? Sau mai bine spus, cum mai putem crea? Ce mai putem crea?

Am mai scris undeva, odată, de mult despre adevărul (meu!) care sună cam aşa: creativitatea este legătura indestructibilă între oameni şi Creator. Oare oamenii nu-şi dau seama că puterea noastră de a crea frumuseţe din nimic ne aduce foarte aproape de divin? Eu mă întreb, oare, Dumnezeu când a creat omul s-a gândit la categoriile în care să-şi plaseze creaţia? „Bun… Soarele, click stânga 3D & Fractal Art – 3Dimensional Art – Objects – Basic Shapes. Aşa, am terminat cu Soarele. Ia să vedem, pe om cum îl categorisim, ce etichete să-i lipim pe frunte? Ce zici, Gavriile, Traditional Art sau Digital Art? Da, ai dreptate, s-ar încadra mai bine în Cartoon, Comic & Manga.”

Nu vreau să-mi imaginez că eu sunt singura persoană care creează de dragul de a crea fără să se gândească „Oare ce anume creez, cu exactitate, ce o să iasă din sufletul meu? Transgressive? Nu, n-am pus destule droguri şi sex. Spiritual? Nu, ce-am scris eu n-are nicio legătură cu spiritualitatea… Uhm, oare unde, unde Dumnezeului se încadrează arta mea?” Unde? În mine. Eu sunt arta mea şi etichetându-mi arta cu zeci şi zeci de cuvinte şi cuvinţele – care în definitiv nu definesc nimic important – ar înseamna să-mi etichetez propriul suflet. Acum, eu vreau să cunosc un suflet căruia îi face plăcere să se eticheteze singur.

Sufletul e libertate, arta e libertate!

Crede cineva asta? Nu, mai bine întreb: înţelege cineva asta?

So here’s a preview. Shove it under old/new.
Or call it rock, or pop, or Bach, or fuck!
Goddamn! Where did we go wrong?
Now there’s a category for every song!
(Inner Glow — Blue October)

Filosofie şi Jurnalism

Mă gândeam aseară că anul trecut, pe vremea asta, îmi aveam tot viitorul planificat, ceea ce e mai mult decât ridicol, având în vedere că mie nu-mi plac lucrurile plănuite. Ştiam cu siguranţă că îmi voi încerca norocul la stat, la Psihologie. Chiar mă pregăteam intens, îmi băteam capul cu sinteze şi ceream ajutorul studenţilor la psihologie, mă pregăteam pentru propria mea viaţă.

Ştiam că Psihologia e pentru mine, eram născută pentru a fi psiholog, nu aveam niciun dubiu în această privinţă. Nu ştiam exact pe ce anume mă voi specializa, dar consideram cu foarte mare atenţie psihologia infantilă.

Cu două luni înainte de examenul de bacalaureat, a venit mama în ţară. Mama e devoratoare de talk-showuri, şi din dorinţa de a-mi petrece cât mai mult timp cu ea, mă uitam şi eu la diferite talk-showuri mai mult sau mai puţin interesante, doar de dragul ei şi a amintirilor pe care aveam să le preţuiesc până la următoarea noastră întâlnire.

Cu o lună înainte de examen, într-o dimineaţă, la cafea, i-am spus mamei că voi da la Jurnalism, şi nu la Psihologie. Mama a fost mai mult decât încântată; nu privea şi nu priveşte cu ochi buni psihologia şi ar fi fost fericită cu orice altceva în afară de meseria de psiholog.

Între timp, la şcoală, am primit broşura Universităţii Spiru Haret.

Aproape simultan, cel mai bun prieten al meu din liceu – şi el, viitor student la Psihologie –, a renunţat la idee în favoarea filosofiei.

Cu doar o lună la dispoziţie, am adunat informaţiile necesare pentru examenul de admitere la FJSC. Cunoşteam o studentă în anul I la FJSC şi ea mi-a furnizat informaţiile de care aveam nevoie, plus câteva plimbări la sediul FJSC şi înainte să-mi dau seama, m-am văzut cu o foaie în faţă şi un hoas în cap.

Nu ştiam nimic despre mass-media, nici nu mă interesa. Interesul meu pentru lumea mass-media echivala, dar nu depăşea interesul manifestat pentru următorul film difuzat la HBO într-o seara ca oricare alta. Eu ştiam că pot scrie şi că am multe lucruri de spus; asta a fost deajuns să renunţ la visul de a deveni psiholog în favoarea unei meserii despre care nu ştiam nimic.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu am avut timp să meditez asupra schimbării bruşte. Acum realizez că mi-am schimbat cursul vieţii fără să mă gândesc, fără să cercetez, fără să formulez lista pro şi contra; pur şi simplu m-am ignorat pe mine însămi şi am plonjat cu ochii deschişi în aer. De ce am făcut asta? Nu ştiu.

După eşecul total suferit, m-am văzut din nou, la început de drum cu mii de căi în faţa mea. Am căutat prin sertare broşura Universităţii Spiru Haret pe care din nesiguranţă am păstrat-o şi am citit lista facultăţilor din cadrul universităţii. Atâtea facultăţi, atâtea oportunităţi, atâtea alegeri. Am încercuit Facultatea de Filsoofie şi Jurnalism.

De ce am ignorat celelalte facultăţi, de ce am trecut peste facultatea de Psihologie şi am încercuit ceva despre care nu aveam idee? Nu ştiu.

Cu câteva zile înainte de ziua mea, m-am prezentat în Berceni, am completat un formular, am semnat un contract, am plătit o taxă şi am devenit, într-o secundă, studentă la Filosofie şi Jurnalism.

Am aflat că nu voi trata exclusiv domeniul jurnalismului până în anul III. Primul şi al doilea an universitar fiind împărţite în mod egal între filosofie şi jurnalism. Nu mi-a plăcut ideea de a fi nevoită să învâţ doi ani filosofie. Nu aveam nimic împotriva filsoofiei, mă intriga, chiar, dar nu mă consideram aptă şi nici vrednică de un asemenea domeniu. Îl cunoşteam bine pe cel care mi-a fost coleg de bancă trei ani şi bun prieten tot atâţia ani, şi eram sigură că eu nu sunt făcută pentru filosofie: eu nu-l suportam pe Kant, îl detestam pe Nietzsche, mari personalităţi ale filosofiei. Cum putea filosofia să mă primească cu braţele deschise în lumea ei sacră, când eu îi renegam copiii?

Acum, patru luni mai târziu, nu-mi imaginez să fiu altundeva. Recunosc, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă nu renunţam la Psihologie. Uneori, duc dorul unei vieţi netrăite. Uneori, regret că una dintre vieţile mele a murit chiar înainte de a se naşte. Doar uneori…

Aveam de gând, în toamnă, să părăsesc Spiru Haret şi să-mi încerc din nou norocul la stat. Am descoperit, însă, că îmi place unde sunt, mă simt bine şi nu mă consider în niciun fel mai dezavantajată decât studenţii FJSC, dimpotrivă, mă consider norocoasă pentru că sunt unde trebuia să fiu, în preajma persoanelor pe care trebuia să le cunosc. Universitatea de stat poate trăi şi fără mine, doar m-a respins când am vrut-o, nu? Eh, acum nu o mai vreau eu pe ea, sunt acolo unde trebuia.

Am redescoperit filosofia şi m-am îndrăgostit de ea. Nu mai îmi pasă că nu sunt vrednică de a o cunoaşte, nu mă mai chinuie fanstasmele lui Nietzsche şi nici cele ale lui Kant, o iubesc, şi iubirea nu ţine cont de nimic altceva decât de ea însăşi.

Pas cu pas am intrat în lumea mass-media. Undeva, acolo, mi-am văzut viitoarea casă. Acum, e doar o cocioabă, sărăcăcioasă, murdară, veche şi urâtă, dar în curând va fi a mea. O voi redecora. Apoi, îmi voi aduce iubirea în casă şi-mi voi crea o lume doar a mea, şi a celor îndeajuns de curajoşi să păşească în ea.

Poate e vorba doar de entuziasmul studentului în anul I, poate e vorba doar de persoanele pe care le-am întâlnit şi m-au inspirat, mi-au insuflat iubirea şi dorinţa de a face ceva, altceva decât ceilalţi.

Deşi opun rezistenţă, rezistenţa e doar o iluzie căci recunosc adevărul când îl văd, şi adevărul e că se poate; se poate mai bine, mai frumos, mai drept, mai curat. Şi va fi. Cândva. Dacă nu acum, atunci, după moartea generaţiei mele. Cândva, o generaţie capabilă şi voitoare se va naşte şi toată murdăria asta va fi doar un text într-un manual de istorie.