The Political Compass

Economic Left/Right: -3.00
Social Libertarian/Authoritarian: -4.56

 

Testul îl găsiţi aici.

Mulţumesc Vladimir.

Incredibil! Deochiul şi vampirii bio–whatever!

Adrian Condrea
“Sa moara si capra vecinului!”. O expresie traditionala romaneasca, veche de cand lumea. Cu tot mai multe consecinte medicale. De ciuda ca vecinii, prietenii, neamurile si chiar necunoscutii au parte de mai mult, indiferent daca este vorba de dragoste, bani sau orice altceva, tot mai multi romani au ajuns vampiri bioenergetici.
“Mai exact, au inceput sa deoache. Acest fenomen are o explicatie stiintifica. Fiecare dintre noi avem un biocamp energetic. Biocampul uman este o interferenta de campuri energetice, care este influentata de energia cosmica, de mediul inconjurator si de energia pamantului. Unii au un biocamp mai puternic si ii pot influenta pe altii”, explica terapeutul iesean Cristian Sorin.

(Sursa)

Acum sunt pur şi simplu enervată!

Cum poate cineva chiar să sugereze că românii “devin” vampiri “bioenergetici”? Cum poate un bioener–cum-Dumnezeului-se-autointitulează-profesia-aia să spună că din cauza invidiei un om — mai exact, românul — devine, peste noapte, vampir energetic?!

Se presupune că din momentul în care lucrezi cu energii, ştii cu exactitate ce este un vampir energetic — apropos, urâsc termenul! Şi ştii perfect că oamenii nu se culcă liniştiţi în casele lor într-o noapte şi se trezesc diminieaţa, miraculos, având capacitatea de a manipula energia! Ca şi bioener–whatever! ştii foarte bine că ai nevoie de ani de zile de antrenament doar ca să simţi energia, ca să nu mai vorbim de antrenamentul necesar pentru a fi în stare să o manipulezi!

Dumnezeule mare! Românii, de invidie, se transformă în Count Energy Dracula!

Oameni buni, nu devii vampir energetic de invidie! Nu devii, punct. Te naşti aşa sau te străduieşti ani de zile să fi în stare să faci nişte lucruri pe care unii oameni le fac natural, şi chiar şi atunci nu te poţi numi vampir energetic, eşti doar un hibrid crescut în laborator!

Apoi, vampirii energetici nu deoache pe nimeni doar pentru că sunt vampiri! Şi în momentul în care un vampir energetic doreşte să te “deoache”, nu mai poţi spune că eşti deocheat, pentru că ceea ce îţi face omul acela nu este un deochi pe care orice femeie bătrână “întoarsă de la sân”, care mai are şi ochi verzi îl poate abate asupra ta! Omul acela are altă terminologie pentru ceea ce face şi o face doar dacă vrea; în cazul în care nu o face conştient înseamnă că este la început de drum, sau nu a conştientizat încă ce poate face şi atunci este doar un accident nefericit. Ghinion! ai dat peste un începător.

Într-adevăr, deochiul străbun este o “problemă” de natură energetică, dar asta nu înseamnă că cel care deoache este în mod necesar un vampir energetic! Cu toţii suntem energie, oricine poate deochea fie că vrea, fie că nu.

Dacă mai aud bazaconii de genul ăsta din partea unor oameni care se vor a fi “specialişti” o să-mi pierd complet speranţa în omenire!

Punct.

Psihanaliză

Anumite experienţe recente m-au îndemnat (din nou!) să mă auto-evaluez.

Ceea ce mă face pe mine ce sunt, nu este cunoscut. Eu nu sunt ceea ce sunt. Şi voi explica de ce.

Fără a fi exagerat de paranoică, am simţit întotdeauna că trebuie să mă protejez de orice forţă externă. Un sentiment pe care nu reuşesc să-l depăşesc, un sentiment pe care nu cred că îl voi depăşi vreodată, deşi, şi eu, ca orice altceva în acest univers, sunt într-o continuă schimbare.

În familia mea, am o istorie de oameni slabi, supuşi, îndoctrinaţi, motiv pentru care, ceva în interiorul meu nu vrea să accepte că în anumite ipostaze, şi eu, ca orice alt om, dau dovadă de o anumită cantitate de slăbiciune.

De-a lungul anilor mi-am creat pentru mine o anumită imagine, care şi ea, trebuie protejată şi reînnoită periodic. Fără această imagine deformată a Eului meu, aş fi complet goală şi vulnerabilă în faţa acelor forţe externe de care mă feresc. Maschez orice trăsătură a mea care mă face să par slabă. Drept urmare, dacă m-am născut hipersensibilă, în faţa oamenilor, voi face tot ceea ce pot să par deosebit de rece. Dacă m-am născut cu o capacitate mai mare decât a majorităţii de toleranţă şi empatie, mă voi strădui ca în faţa oamenilor să par crudă. Dacă m-am născut sau am devenit, în timp, o persoană care preţuieşte etica şi morala, în faţa oamenilor, voi încerca să par amorală, sau chiar imorală. Dacă m-am născut femeie, în faţa oamenilor îmi voi nega cu vehemenţă feminitatea. Dorinţa mea de a fi protejată mă împinge să fac lucruri şi să spun lucruri pe care nu le cred. Le gândesc, le accept ca fiind parte din ceva, sau mai bine zis, din cineva şi le folosesc ca şi cum mi-ar aparţine. A mă preface, pentru mine, a devenit o a doua natură, uneori nu conştientizez că ceea ce fac nu mă reprezintă, că persoana care vorbeşte nu sunt eu. Sunt zile când simt nevoia să iau o pauză, să mă retrag în camera mea şi să-mi cer scuze faţă de mine pentru falsităţile pe care le-am grăit, sau le-am sugerat cu diverse ocazii.

Pentru a simplifica lucrurile, voi continua spunând că dacă există o latura a mea care nu îmi face plăcere (din ‚n’ motive) o voi reprima în raporturile mele cu societatea. Însă, în intimitate, îmi menţin capacitatea de a fi eu fără nicio urmă de „machiaj”; faptul că nu sunt capabilă de a mă arăta lumii aşa cum sunt e o realitate a vieţii mele, care deşi poate intra în sfera patologicului, nu mai prezintă un impediment în calea mea.

Trebuie precizat faptul că eu, personal, nu consider defectele unui om ca fiind păcate capitale. Defectele sunt ceea ce ne separă de restul oamenilor, defectele în armonie perfectă cu calităţile ne fac frumoşi, perfecţi într-un univers personal şi la fel de perfect. Dar, — există un ‚dar’ –, defectele noastre nu au niciun fel de farmec, nicio valoare pozitivă în gândirea curentă, mediocră, la putere.

Am cel puţin o cunoştinţă care m-ar cataloga imediat paranoică, suferindă de mania persecuţiei sau de oricare altă boală de acest gen. În apărarea mea nu am decât un singur argument. Eu nu cred că cineva, sau lumea în general, vrea să îmi facă rău – în cel mai rău caz consider că societatea de astăzi are un dinte împotriva celor de talia mea, însă nu îmi pot imagina un scenariu în care majoritatea, înarmată cu suliţe şi topoare va declara război toţi celor care refuză să accepte sau sunt incapabili să accepte legile nescrise şi de multe ori, complet cretine ale unei societăţi muribunde. Nu, nevoia mea de mă proteja este de fapt o nevoie de a proteja. Protejându-mă pe mine de influenţele societăţii, îi protejez pe cei din jurul meu de mine. Mi-e frică de ceea ce pot deveni dacă îmi permit să fiu vulnerabilă, maleabilă, femeie.

Da, oamenii se uită fix la mine, pe stradă, dar nu o fac într-un mod ameninţător; sunt doar curioşi, şi curiozitatea nu poate fi niciodată blamată.

În concluzie, ideea ce sper că îmi va explica – parţial – modul de a gândi este că eu nu sunt condusă de valorile binelui şi ale răului pentru că nu există bine şi rău în lumea asta; inevitabil, o acţiune care îmi va face mie bine, în acelaşi timp, va face rău altcuiva. Eu sunt ghidată de factori şi mai subiectivi: plăcere şi repulsie. Ceva îmi face plăcere, pot ajunge în stadiul în care voi venera obiectul plăcerii mele. Ceva mă dezgustă, voi face tot ce-mi stă în puteri să modelez obiectul în aşa fel încât să îmi fie indiferent. Dacă încercarea mea eşuează, mă voi distanţa pe cât de mult posibil de obiectul neplăcerii mele.

Sunt simplă, dar simplitatea e slăbiciune în ochii oamenilor; m-am construit complicat doar pentru ei.

(O altă contradicţie fundamentală a existenţei mele este repulsia mea faţă de falsitate, minciună şi ipocrizie. Lucruri, pe care tocmai am mărturisit că le practic fără nicio fărâmă de ruşine. Construirea şi menţinerea Eului meu de scenă sunt singurele ipostaze în care manifest idulgenţă şi toleranţă în raport cu minciuna şi ipocrizia. Nu voi minţi pentru a fi acceptată. Nu mă voi modela după nevoile altcuiva pentru a mă face plăcută.  Sunt mult prea mândră pentru asta.)

Nicio importanţă

Sunt atâtea de spus, dar eu nu mai vreau să spun nimic.

Oare e prea devreme pentru mine să realizez că tot ceea ce facem cu toţii este să ne irosim timpul vorbind?

Am un sentiment adânc infiripat în mine care-mi spune că nu contează, că totul e pentru nimic, că nimicul e totul.

Amintindu-mi de anumite discuţii pe care le-am purtat cândva cu anumite persoane îmi dau seama că lumea nu vrea să se schimbe. Nu voi renunţa la ideea că lumea poate fii schimbată, asta în niciun caz. Să fim serioşi, şi eu mă pot arunca de pe bloc, dar asta nu înseamnă ca vreau să o fac.

Lumea se simte bine, cine sunt eu să distrug un aşa sentiment fabulos?

Scriu rândurile astea perfect conştientă că nu contează.

Nu pot să nu mă întreb ce contează, acum şi aici.

Dar cu toţii ştim că nu are nicio importanţă.

Familia

Cea mai mare influenţă asupra vieţii unui om o are familia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de această primă afirmaţie, nu veţi citi un text sentimental despre cât de minunat este să ai o familie. Nu, în niciun caz.

Nimeni nu poate nega faptul că familia este cea care stabileşte primii paşi în educaţia unui copil, şi nimeni nu poate nega faptul că în unele cazuri o familie cretină stabileşte paşi la fel de cretini pentru mintea fragedă a copilului. Şi de aici, iadul.

Nu multe persoane recunosc responsabilitatea imensă pe care şi-o asumă atunci când hotărăsc că e timpul să aducă o nouă viaţă în lume. Şi aici nu mă refer exclusiv la responsabilităţile materiale. Să fim serioşi, un copil nu are nevoie de toate porcăriile pe care revistele de specialitate ţi le bagă pe gât ca fiind esenţiale. Mă refer în principal la faptul că viitorii părinţi trebuie să fie pregătiţi să-şi educe şi să-şi ghideze progenitura şi nu în ultimul caz, să-şi asume responsabilitate pentru viaţa pe care o creează.

Atunci când un adolescent recurge la droguri, alcool sau sex prematur, părinţii trebuie să conştientizeze că ei poartă o mare parte din vină. Atunci când copilul, devenit adult îşi ocupă timpul cu traficul de droguri sau de carne vie, parinţii trebuie să ştie că ei poartă o foarte mare parte din vină. Oare greşesc atunci când spun că părinţii sunt parţial responsabili pentru eşecurile copiilor lor?

Eu, personal, le-aş interzice prin lege anumitor persoane să procreeze.

Dar cui îi pasă de toate astea?

E la modă să ai cel puţin un copil până la vârsta de 30 de ani. Perioadă în care, inevitabil, eşti concentrat asupra propriului tău succes (fie el profesional sau sentimental); cu un asemenea ţel, de unde timp liber şi pentru copilul care se auto-educă prin intermediul televizorului şi al intenetului? Lasă, dacă e difuzat la televizor, trebuie să fie de ajuns, nu? Ce rost are să-i insuflu anumite preferinţe, pasiuni sau interese? Se ocupă mass-media şi de asta!

Atunci când copilul educat de media devine un străin în sânul propriei lui familii, familia îl învinuieşte şi ajunge să-l deteste pentru că nu e ce şi-au dorit. Cu cât e familia mai mare cu atât mai multă ură se va îndrepta spre copil. Iar atunci când copilul, sătul de atâta ostilitate îşi va uită familia într-un colţ întunecat şi va porni singur în căutarea unui loc al lui, familia, inevitabil, îl va învinui din nou şi-l va cataloga „nerecunoscător”, îl vor vedea ca pe un nimic. În unele cazuri percepţia este atât de deformată încât copilul este interpretat ca duşman al propriei sale familii.

Invidia în cadrul familiei este o altă mare greşeală pe care adulţii nu se sfiesc să o facă. Lipsa comunicării, barierele în comunicare, lipsa înţelegerii şi a compasiunii sunt alte probleme întâlnite, dar de cele mai multe ori nerecunoscute într-o familie a secolului XXI. O altă greşeală imensă pe care părinţii o comit constant este preconcepţia că copilul trebuie tratat ca un sclav, un animal fără raţiune căruia trebuie să i se spune ce să facă şi când să facă, fără să i se explice cel mai important lucru: de ce să o facă. Aş putea să continuu ore întregi înşirând greşeli fabulos de costisitoare în raport cu viaţa unui copil dăruit familiei greşite, dar asta nu va schimba nimic.

În încheiere, un mic secret bazat pe fapte reale: ceea ce adulţii familiei nu înţeleg este că aversiunea lor faţă de copil, în cele mai multe cazuri, îl va impulsiona pe copil să se realizeze fără ajutorul lor, iar rezultatul final va fi o familie ce şi-a pierdut caracteristicile ce îi dădeau numele de „familie”.

Totul doar pentru că… prea multe motive, prea puţine soluţii. Singura soluţie la care mă pot gândi acum este „fabricarea” a cât mai multor psihologi şi difuzarea la televiziune, radio şi presă a unor mesaje menite să spele creierii adulţilor crescuţi în perioada comunistă: „Psihologia, deşi nu o ştiinţă exactă, este foarte benefică. Câteva şedinţe cu un psiholog pot face minuni, iar cel mai important lucru de reţinut este faptul că nu este ceva ruşinos să admiţi că ai nevoie de ajutor din partea unui specialist şi nu în ultimul rând, câteva vizite la un psiholog nu te fac nebun.”