Oare doare?

Vreau şi eu să ştiu de ce sunt catalogată drept proastă sau incompetentă dacă sunt studentă la Spiru Haret, o universitate particulară.

Şi mai vreau şi eu să ştiu de ce se presupune că nu vreau să învăţ – şi că nu o fac – pentru că sunt studentă la Spiru Haret, o universitate particulară.

Eu mă gândesc că nu plătesc universitatea cu douăsprezece milioane pe an doar ca să mă simt bine că am o fereastră pe care să arunc nişte bani. Dar poate greşesc din moment ce toată lumea consideră că noi dăm nişte bani şi nu primim nimic în schimb.

Filosofie şi Jurnalism

Mă gândeam aseară că anul trecut, pe vremea asta, îmi aveam tot viitorul planificat, ceea ce e mai mult decât ridicol, având în vedere că mie nu-mi plac lucrurile plănuite. Ştiam cu siguranţă că îmi voi încerca norocul la stat, la Psihologie. Chiar mă pregăteam intens, îmi băteam capul cu sinteze şi ceream ajutorul studenţilor la psihologie, mă pregăteam pentru propria mea viaţă.

Ştiam că Psihologia e pentru mine, eram născută pentru a fi psiholog, nu aveam niciun dubiu în această privinţă. Nu ştiam exact pe ce anume mă voi specializa, dar consideram cu foarte mare atenţie psihologia infantilă.

Cu două luni înainte de examenul de bacalaureat, a venit mama în ţară. Mama e devoratoare de talk-showuri, şi din dorinţa de a-mi petrece cât mai mult timp cu ea, mă uitam şi eu la diferite talk-showuri mai mult sau mai puţin interesante, doar de dragul ei şi a amintirilor pe care aveam să le preţuiesc până la următoarea noastră întâlnire.

Cu o lună înainte de examen, într-o dimineaţă, la cafea, i-am spus mamei că voi da la Jurnalism, şi nu la Psihologie. Mama a fost mai mult decât încântată; nu privea şi nu priveşte cu ochi buni psihologia şi ar fi fost fericită cu orice altceva în afară de meseria de psiholog.

Între timp, la şcoală, am primit broşura Universităţii Spiru Haret.

Aproape simultan, cel mai bun prieten al meu din liceu – şi el, viitor student la Psihologie –, a renunţat la idee în favoarea filosofiei.

Cu doar o lună la dispoziţie, am adunat informaţiile necesare pentru examenul de admitere la FJSC. Cunoşteam o studentă în anul I la FJSC şi ea mi-a furnizat informaţiile de care aveam nevoie, plus câteva plimbări la sediul FJSC şi înainte să-mi dau seama, m-am văzut cu o foaie în faţă şi un hoas în cap.

Nu ştiam nimic despre mass-media, nici nu mă interesa. Interesul meu pentru lumea mass-media echivala, dar nu depăşea interesul manifestat pentru următorul film difuzat la HBO într-o seara ca oricare alta. Eu ştiam că pot scrie şi că am multe lucruri de spus; asta a fost deajuns să renunţ la visul de a deveni psiholog în favoarea unei meserii despre care nu ştiam nimic.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu am avut timp să meditez asupra schimbării bruşte. Acum realizez că mi-am schimbat cursul vieţii fără să mă gândesc, fără să cercetez, fără să formulez lista pro şi contra; pur şi simplu m-am ignorat pe mine însămi şi am plonjat cu ochii deschişi în aer. De ce am făcut asta? Nu ştiu.

După eşecul total suferit, m-am văzut din nou, la început de drum cu mii de căi în faţa mea. Am căutat prin sertare broşura Universităţii Spiru Haret pe care din nesiguranţă am păstrat-o şi am citit lista facultăţilor din cadrul universităţii. Atâtea facultăţi, atâtea oportunităţi, atâtea alegeri. Am încercuit Facultatea de Filsoofie şi Jurnalism.

De ce am ignorat celelalte facultăţi, de ce am trecut peste facultatea de Psihologie şi am încercuit ceva despre care nu aveam idee? Nu ştiu.

Cu câteva zile înainte de ziua mea, m-am prezentat în Berceni, am completat un formular, am semnat un contract, am plătit o taxă şi am devenit, într-o secundă, studentă la Filosofie şi Jurnalism.

Am aflat că nu voi trata exclusiv domeniul jurnalismului până în anul III. Primul şi al doilea an universitar fiind împărţite în mod egal între filosofie şi jurnalism. Nu mi-a plăcut ideea de a fi nevoită să învâţ doi ani filosofie. Nu aveam nimic împotriva filsoofiei, mă intriga, chiar, dar nu mă consideram aptă şi nici vrednică de un asemenea domeniu. Îl cunoşteam bine pe cel care mi-a fost coleg de bancă trei ani şi bun prieten tot atâţia ani, şi eram sigură că eu nu sunt făcută pentru filosofie: eu nu-l suportam pe Kant, îl detestam pe Nietzsche, mari personalităţi ale filosofiei. Cum putea filosofia să mă primească cu braţele deschise în lumea ei sacră, când eu îi renegam copiii?

Acum, patru luni mai târziu, nu-mi imaginez să fiu altundeva. Recunosc, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă nu renunţam la Psihologie. Uneori, duc dorul unei vieţi netrăite. Uneori, regret că una dintre vieţile mele a murit chiar înainte de a se naşte. Doar uneori…

Aveam de gând, în toamnă, să părăsesc Spiru Haret şi să-mi încerc din nou norocul la stat. Am descoperit, însă, că îmi place unde sunt, mă simt bine şi nu mă consider în niciun fel mai dezavantajată decât studenţii FJSC, dimpotrivă, mă consider norocoasă pentru că sunt unde trebuia să fiu, în preajma persoanelor pe care trebuia să le cunosc. Universitatea de stat poate trăi şi fără mine, doar m-a respins când am vrut-o, nu? Eh, acum nu o mai vreau eu pe ea, sunt acolo unde trebuia.

Am redescoperit filosofia şi m-am îndrăgostit de ea. Nu mai îmi pasă că nu sunt vrednică de a o cunoaşte, nu mă mai chinuie fanstasmele lui Nietzsche şi nici cele ale lui Kant, o iubesc, şi iubirea nu ţine cont de nimic altceva decât de ea însăşi.

Pas cu pas am intrat în lumea mass-media. Undeva, acolo, mi-am văzut viitoarea casă. Acum, e doar o cocioabă, sărăcăcioasă, murdară, veche şi urâtă, dar în curând va fi a mea. O voi redecora. Apoi, îmi voi aduce iubirea în casă şi-mi voi crea o lume doar a mea, şi a celor îndeajuns de curajoşi să păşească în ea.

Poate e vorba doar de entuziasmul studentului în anul I, poate e vorba doar de persoanele pe care le-am întâlnit şi m-au inspirat, mi-au insuflat iubirea şi dorinţa de a face ceva, altceva decât ceilalţi.

Deşi opun rezistenţă, rezistenţa e doar o iluzie căci recunosc adevărul când îl văd, şi adevărul e că se poate; se poate mai bine, mai frumos, mai drept, mai curat. Şi va fi. Cândva. Dacă nu acum, atunci, după moartea generaţiei mele. Cândva, o generaţie capabilă şi voitoare se va naşte şi toată murdăria asta va fi doar un text într-un manual de istorie.

Eşec

E greu ca eşecul de a nu intra la facultatea pentru care ai optat să nu îţi distrugă toată încrederea de sine. E greu ca evaluarea aptitudinilor tale să se facă de către nişte oameni care se presupune a fi specialişti în domeniu şi ca aceşti oameni să concluzioneze cu răceală şi profesionalism faptul ca în mare nu eşti bun de nimic şi să nu te zdruncine adânc vestea.

Sincer vorbind, e prima oară în nouăsprezece ani când nu îmi iese exact cum vreau eu şi e ciudat. Nu, nu am fost un copil răsfăţat şi nu mi s-a dat pe un taler de argint tot ceea ce am vrut, din contră, am luptat de fiecare dată când am vrut ceva şi într-o oarecare măsură am câştigat de fiecare dată, de fiecare dată am obţinut un procent din ceea ce am vrut. Eh, de data asta se pare că lupta mea a fost contra unui adversar pe care din nefericire l-am subestimat şi se pare că de data asta nu voi câştiga absolut nimic; admit că am fost înfrântă.

Eul meu este făcut praf, puţina stimă de sine pe care mă luptam să nu o pierd s-a dus dracului.

Lăsând la o parte ceea ce simt eu şi ceea ce cred eu, îmi îndrept atenţia spre ceilalţi şi nu văd decât dezamăgire, panică şi compasiune forţată. Cei din familia mea se feresc să mai aducă subiectul în discuţie de faţă cu mine, iar pe ceilalţi oameni care mă cunosc mi-e ruşine să-i mai privesc în ochi.

Adevărul este că dintre toţi cei din generaţia mea (pe care îi cunosc, evident!) eu am fost singura destul de nebună, curajoasă, ambiţioasă sau oricum vreţi să mă percepeţi care mi-am încercat norocul la o singură facultate, şi pe deasupra la una de stat. Probabil că dacă nu eram atât de masochistă mă eliberam de bătăi de cap în plus şi mă duceam la o facultate particulară şi îmi cruţam orgoliul de numeroase clipe de neplăcere.

Cu siguranţă, îmi voi reveni şi de data asta, dar până atunci… cale lungă de bătut.

Când le spuneam că sunt un nimic, nimeni nu voia să mă creadă… acum mă cred toţi.

Examenul de admitere: FJSC

Într-o dimineaţă, paznicul de la Muzeul figurilor de ceară descoperă că a dispărut statuia lui Elvis Presley. Construiţi o povestire pornind de la acest fapt (3 pct.)
- Coerenţă, densitate epică, unitatea abordării şi echilibrul compoziţiei – 1 pct.
- Construcţia personajului/personajelor: portret fizic, portret moral – 0,50 pct.
- Descrierea situaţiilor şi a locurilor – 0,50 pct.
- Concordanţa dintre situaţia prezentată, caracterul personajelor şi elementele de decor – 0,50 pct.
- Expresivitate: proprietatea termenilor, utilizarea echilibrată a figurilor de stil, evitarea clişeelor – 0,50 pct.

Evocaţi o zi de caniculă. Descrieţi locurile, oamenii şi reacţiile lor, momente semnificative (3 pct.)
- Descrierea situaţiilor şi a locurilor, plasarea personajelor în context – 1 pct.
- Portretul personajelor – 0,50 pct.
- Verosimilitate: situaţii plauzibile, reacţii umane fireşti, concreteţea cadrului- 0,50 pct.
- Expresivitate: proprietatea termenilor, utilizarea echilibrată a figurilor de stil, evitarea clişeelor – 1 pct.

Convingeţi o persoană care a câştigat o sumă importantă de bani să o investească într-un proiect în România (3 pct)
- Miza argumentării: conţinutul proiectului, identitatea şi poziţionarea investitorului – 0,5 pct.
Calitatea (0,5 pct) şi cantitatea argumentelor (0,10 pct pentru fiecare pereche de argumente pro si contra).
- Adecvarea argumentelor la identitatea investitorului – 0,5 pct.
- Logica textului şi expresivitatea stilului: proprietatea termenilor, gradarea argumentelor, formule de legătura între argumente, corelaţia dintre argumentare şi concluzie – 1 pct.

NOTĂ

Se acordă un punct din oficiu. Fiecare greşeală de gramatică se depunctează cu 0,05 pct.

Sursa: http://www.etajul6.ro/fjscnews/

 

Eh si iacătă, copiii babei că am dat şi exmenul de admitere (rezultatele vineri după-masa). Nu mă întrebaţi ce am făcut că habar nu am; la mine în cap nu e nimic decât haos. Am întâlnit însă un „personaj” mai mult decât impresionant: profesorul „de televiziune” (!?) care e — scuzaţi-mi expresia — un pic cam tembel (nu neapărat în sensul rău), o persoană greu de ignorat.

Ce m-a deranjat pe mine din cale afară la acest examen a fost faptul ca nu ne-a fost dată nicio limită de spaţiu! I mean… come on, dude! În trei ore nu poţi scrie trei nuvele, nici măcar trei povestiri scurte, deci ce voiau de fapt să scriem? Mă rog, eu m-am limitat la aprox. 300 de cuvinte (30 de linii) per subiect, sper să fie okay… Dar să nu discutăm ce porcărie am făcut eu din examenul acela care îşi propune a testa „Creativitatea şi expresivitatea” (pfff!).

Dacă nu intru, planul meu de rezerva – plan B, as the American would say – e Spiru Haret sau Hyperion (deşi mi s-a spus că Hyperion ar fi un mare minus) tot Jurnalism. Anul viitor însă, plănuiesc să-mi încerc din nou norocul la stat – da, sunt încăpăţânată, there’s no way I’m going to gently take a “no” out of anybody!

Înscrierea la FJSC

Mă trezesc dimineaţă, dau un telefon şi aflu o oră: 9:00 AM, era deja 8:45 AM; deci aveam să întârzii – mă gândesc: don’t worry, there’s no sugar.

Îmi beau liniştită cafeaua, fumez câteva ţigări în cea mai mare lene şi lehamite. Într-un sfârşit mă duc să mă îmbrac – în negru, azi e zi de doliu: mi-a murit trecutul.

Ies din casă şi mă urc în maşină pe locul pasagerului. Urmează minunatul trafic bucureştean şi fabuloşii şoferi bucureşteni care au uitat ce înseamnă să semnalizezi şi să respecţi limita legală de viteză.

Destinaţia: Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea Bucureşti cu sediul în Politehnică, etajul 6.

În facultate, lifturile nu merg prea bine – din cele trei lifturi funcţionează doar unul care surprinzător astăzi a fost incapabil să oprească la etajul 6.

La etajul 6 oameni mulţi: fiice, mame, bunici – sexul feminin e la putere, rătăciţi vreo doi-trei băieţi care probabil căutau Automatica sau Electronica.

La intrarea într-un coridor lung şi întunecat o fata stă pe post de gardian; fata îmi spune să îmi iau dosarul şi să păşesc spre coridor, să mă opresc la sala 614 situată undeva pe dreapta – nu aveam nici cea mai mică idee de ce mă trimitea acolo sau ce anume mă aşteapta odată ajunsă în sala 614, sală ce în mintea mea ascundea un călăul şi o ghilotină.

Păşesc mândră şi sigură pe mine, numărând sălile: 610, 612, biblioteca, sala radio, o altă bibliotecă şi într-un final îmi sare în ochi un 614. Mă opresc; mândria şi siguranţa s-au evaporat. Mă gândeam cât de penibil ar fi dacă mi-ar tremura vocea, deşi era puţin probabil… nu mi-a tremurat vocea niciodată în 19 ani, doar nu avea de gând să o facă exact în momentul în care aveam nevoie de o voce cât mai fermă şi cât mai clară.

Am bătut la uşă de trei ori deşi nu mă aşteptam să-mi răspundă cineva. Am intrat puţin jenată – eram al naibii de conştientă de mine. (urăsc senzaţia!) O sală clasică de curs, două doamne aparent ocupate la o catedră în faţa clasei, vreo douăzeci de fete aşteptau cuminţele ceva pe nişte scaune negre – toate ţineau în braţe câte un dosar. N-am spus nimic, nu avea sens. M-am indreptat către ultimul rând de scaune pe partea dreaptă şi m-am aşezat şi eu ca o fetiţă cuminte pe unul dintre acele scaune negre – rebela din mine a renunţat la trend-ul deja înrădăcinat de a ţine dosarul strâns în braţe de parcă ar fi făcut din aur şi diamante; l-am aruncat neglijent pe scaunul liber de lângă mine. La naiba, doar nu aveam de gând să-mi pierd firea pentru o banală înscriere la facultate.

Am tăcut o vreme: examinam terenul. Am observat cu răceală că toate fetele se jucau nervoase cu diferite pixuri colorate, clasice sau fancy. Previzibil, eu nu aveam pix. Eh, mă descurc eu, un gând rapid în mintea mea ocupată cu examinarea meticuloasă a mediului înconjurător. La un moment dat, doamnele respective încep să împartă nişte foi – declaraţii. Dădusem de naiba, chiar aveam nevoie de un pix. Împreună cu o fată blondă – foarte drăguţă de altfel – cerem voie să părăsim sala în căutare de pixuri. Cu jumătate de gură, una dintre doamne ne permite să ieşim. Oh, ce drăguţ din partea dânsei. Blonda – că deh, e blondă – are noroc şi găseşte un pix în mai puţin de un minut. Eu, roşcata, sunt lipsită de noroc. Deşi îmi pun în valoare ochişorii de căţeluş plouat nu reuşesc să fac rost de un amărât de pix – la naiba, oare de ce nu m-am machiat în dimineaţa asta?

După zece minute, mă întorc şi eu în sală cu un pix (am găsit un magazinaş lângă facultate şi am cumpărat unul – norocoasa de mine!) la timp pentru a o auzi pe una dintre cele două doamne răcnind – îmi cer scuze, vorbind – despre candidaţii scutiţi de plata taxei de înscriere. Doamna în cauză era vizibil deranjată de faptul că şase dintre cele douăzeci-şi-ceva de fete erau scutite de plata taxei.

Inevitabil, antipatia mea faţă de femei în vârstă – antipatie ce pare a fi reciprocă – îşi spune cuvântul şi de această dată: doamna în vârstă de la catedră nu înţelegea ce caut eu în sală şi de ce am tupeul să îî cer o fişă de înscriere. Mai mult sau mai puţin diplomată reuşesc să ies din gura femeii fără nicio rană vizibilă şi încep să completez vreo trei formulare, din motive personale uitând de vreo câteva ori să includ în numele meu şi iniţialele tatălui.

Pe legitimaţia de examen era desenat un chenar minuscul în care trebuia lipită o poză de tip buletin. Acum intervine dilema: cât de mult să decupezi din poza de tip buletin încât să mai apari şi tu în ea şi să fie vizibilă şi semnătura decanului? Le sugerez fetelor ce îmi împărtăşeau dilema să decupeze în aşa fel încât să le rămână doar ochii – sunt sigură că putem fi recunoscute şi în felul acesta – lăsând destul spaţiu pentru „eleganta” semnătură a decanului.

Eu eram deja prost-dispusă, dar mi-am mascat destul de frumos starea de spirit prin glumiţe acide şi comentarii ironice la adresa celor două stimate doamne ce răcneau, simţindu-se protejate de masiva catedră. O conversaţie lejeră şi cât se poate de anonimă mi-a ridicat moralul – aveam cu cine să-mi împărtăşesc dezgustul.

Una câte una – mă rog, cinci câte cinci – fetele şi-au depus dosarele sub ochiul vigilent al doamnei în vârstă. Din nou, rebela din mine îşi face simţită prezenţa: nu m-am mişcat din spatele sălii până când toate dosarele nu au fost depuse. (mai puţin al meu, evident!)

Ajunsă în faţa generalului cu ochi de vultur şi gură de leu am fost din nou mustrată – de data aceasta din cauza lipsei iniţialelor tatălui – şi mi-a fost amintită mica mea escapadă.

Un singur lucru mai am de spus: în cazul în care voi fi admisă voi avea grijă ca acea doamnă să aibă parte de cel puţin trei ani „adorabili” în compania subsemnatei.

Morala: optaţi pentru facultăţile private!

„De ce nu ai scris iniţialele pe dosar?” – de kiki-bambus!