Mă gândeam aseară că anul trecut, pe vremea asta, îmi aveam tot viitorul planificat, ceea ce e mai mult decât ridicol, având în vedere că mie nu-mi plac lucrurile plănuite. Ştiam cu siguranţă că îmi voi încerca norocul la stat, la Psihologie. Chiar mă pregăteam intens, îmi băteam capul cu sinteze şi ceream ajutorul studenţilor la psihologie, mă pregăteam pentru propria mea viaţă.
Ştiam că Psihologia e pentru mine, eram născută pentru a fi psiholog, nu aveam niciun dubiu în această privinţă. Nu ştiam exact pe ce anume mă voi specializa, dar consideram cu foarte mare atenţie psihologia infantilă.
Cu două luni înainte de examenul de bacalaureat, a venit mama în ţară. Mama e devoratoare de talk-showuri, şi din dorinţa de a-mi petrece cât mai mult timp cu ea, mă uitam şi eu la diferite talk-showuri mai mult sau mai puţin interesante, doar de dragul ei şi a amintirilor pe care aveam să le preţuiesc până la următoarea noastră întâlnire.
Cu o lună înainte de examen, într-o dimineaţă, la cafea, i-am spus mamei că voi da la Jurnalism, şi nu la Psihologie. Mama a fost mai mult decât încântată; nu privea şi nu priveşte cu ochi buni psihologia şi ar fi fost fericită cu orice altceva în afară de meseria de psiholog.
Între timp, la şcoală, am primit broşura Universităţii Spiru Haret.
Aproape simultan, cel mai bun prieten al meu din liceu – şi el, viitor student la Psihologie –, a renunţat la idee în favoarea filosofiei.
Cu doar o lună la dispoziţie, am adunat informaţiile necesare pentru examenul de admitere la FJSC. Cunoşteam o studentă în anul I la FJSC şi ea mi-a furnizat informaţiile de care aveam nevoie, plus câteva plimbări la sediul FJSC şi înainte să-mi dau seama, m-am văzut cu o foaie în faţă şi un hoas în cap.
Nu ştiam nimic despre mass-media, nici nu mă interesa. Interesul meu pentru lumea mass-media echivala, dar nu depăşea interesul manifestat pentru următorul film difuzat la HBO într-o seara ca oricare alta. Eu ştiam că pot scrie şi că am multe lucruri de spus; asta a fost deajuns să renunţ la visul de a deveni psiholog în favoarea unei meserii despre care nu ştiam nimic.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu am avut timp să meditez asupra schimbării bruşte. Acum realizez că mi-am schimbat cursul vieţii fără să mă gândesc, fără să cercetez, fără să formulez lista pro şi contra; pur şi simplu m-am ignorat pe mine însămi şi am plonjat cu ochii deschişi în aer. De ce am făcut asta? Nu ştiu.
După eşecul total suferit, m-am văzut din nou, la început de drum cu mii de căi în faţa mea. Am căutat prin sertare broşura Universităţii Spiru Haret pe care din nesiguranţă am păstrat-o şi am citit lista facultăţilor din cadrul universităţii. Atâtea facultăţi, atâtea oportunităţi, atâtea alegeri. Am încercuit Facultatea de Filsoofie şi Jurnalism.
De ce am ignorat celelalte facultăţi, de ce am trecut peste facultatea de Psihologie şi am încercuit ceva despre care nu aveam idee? Nu ştiu.
Cu câteva zile înainte de ziua mea, m-am prezentat în Berceni, am completat un formular, am semnat un contract, am plătit o taxă şi am devenit, într-o secundă, studentă la Filosofie şi Jurnalism.
Am aflat că nu voi trata exclusiv domeniul jurnalismului până în anul III. Primul şi al doilea an universitar fiind împărţite în mod egal între filosofie şi jurnalism. Nu mi-a plăcut ideea de a fi nevoită să învâţ doi ani filosofie. Nu aveam nimic împotriva filsoofiei, mă intriga, chiar, dar nu mă consideram aptă şi nici vrednică de un asemenea domeniu. Îl cunoşteam bine pe cel care mi-a fost coleg de bancă trei ani şi bun prieten tot atâţia ani, şi eram sigură că eu nu sunt făcută pentru filosofie: eu nu-l suportam pe Kant, îl detestam pe Nietzsche, mari personalităţi ale filosofiei. Cum putea filosofia să mă primească cu braţele deschise în lumea ei sacră, când eu îi renegam copiii?
Acum, patru luni mai târziu, nu-mi imaginez să fiu altundeva. Recunosc, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă nu renunţam la Psihologie. Uneori, duc dorul unei vieţi netrăite. Uneori, regret că una dintre vieţile mele a murit chiar înainte de a se naşte. Doar uneori…
Aveam de gând, în toamnă, să părăsesc Spiru Haret şi să-mi încerc din nou norocul la stat. Am descoperit, însă, că îmi place unde sunt, mă simt bine şi nu mă consider în niciun fel mai dezavantajată decât studenţii FJSC, dimpotrivă, mă consider norocoasă pentru că sunt unde trebuia să fiu, în preajma persoanelor pe care trebuia să le cunosc. Universitatea de stat poate trăi şi fără mine, doar m-a respins când am vrut-o, nu? Eh, acum nu o mai vreau eu pe ea, sunt acolo unde trebuia.
Am redescoperit filosofia şi m-am îndrăgostit de ea. Nu mai îmi pasă că nu sunt vrednică de a o cunoaşte, nu mă mai chinuie fanstasmele lui Nietzsche şi nici cele ale lui Kant, o iubesc, şi iubirea nu ţine cont de nimic altceva decât de ea însăşi.
Pas cu pas am intrat în lumea mass-media. Undeva, acolo, mi-am văzut viitoarea casă. Acum, e doar o cocioabă, sărăcăcioasă, murdară, veche şi urâtă, dar în curând va fi a mea. O voi redecora. Apoi, îmi voi aduce iubirea în casă şi-mi voi crea o lume doar a mea, şi a celor îndeajuns de curajoşi să păşească în ea.
Poate e vorba doar de entuziasmul studentului în anul I, poate e vorba doar de persoanele pe care le-am întâlnit şi m-au inspirat, mi-au insuflat iubirea şi dorinţa de a face ceva, altceva decât ceilalţi.
Deşi opun rezistenţă, rezistenţa e doar o iluzie căci recunosc adevărul când îl văd, şi adevărul e că se poate; se poate mai bine, mai frumos, mai drept, mai curat. Şi va fi. Cândva. Dacă nu acum, atunci, după moartea generaţiei mele. Cândva, o generaţie capabilă şi voitoare se va naşte şi toată murdăria asta va fi doar un text într-un manual de istorie.
• 
