Esenţa: Chica Boom

Încă de la începutul lunii mă tot gândesc să redeschid blogul, dar parcă tot ce ar fi trebuit spus, a fost spus deja (nu de către mine). Tot ceea ce a rămas de spus e ceea ce nu ar trebui să fie spus.

Venind dintr-o relaţie deloc benefică, în care am fost redusă la tăcere, am uitat cum se simte să vorbeşti. Dar, ignorând relaţia deloc benefică, ultimele 7 luni au fost… productive din punct de vedere intelectual – o lună la Roma (Colosseum-ul, Capela Sixtină, Pantheon-ul [ENG], Fontana di Trevi [ENG], Monumento di Vittorio Emanuelle [ENG], etc), o alta prin Japonia (Rainbow Bridge [ENG], Kabuki-za [ENG], etc). Eh, alţii ar spune că-mi merge bine.

Nu e bine să ieşi din ţară pentru o perioadă mai lungă de o săptămână. Există riscul să nu mai vrei să te întorci. Sau, în cel mai bun caz, te întorci, îţi termini studiile pe care oricum le ai degeaba, şi apoi pleci. Scenariul de mai sus este exclus cazurilor în care plănuieşti să te duci în vacanţă în Africa, din motive evidente. O fi România în paragină, dar să nu exagerăm în comparaţii tâmpite.

Eu voiam să ajung aici: anul III de facultate, specializarea… Ghiciţi! Previzibil, jurnalism. Mi-a fost teamă de logica formală, subiect absolut de neînlăturat în cadrul specializării în filosofie. Darn it, dacă nu ar fi fost logica… Aşadar, am rămas blocată în jurnalism, în jurnalismul românesc –oh, God, the horror of it all! Nu pot spune că sunt prea fericită cu circumstanţele actuale, dar… se putea şi mai rău. Masteratul e on hold, nu mă mai încântă cu nimic ideea de a mă lupta cu morile de vânt mioritice. Dar, anul III… îngrozitor! Cursurile sunt… plictisitoare. Mi-aduc aminte de Istoria Religiilor, de Filosofia Medievală şi mă apucă un dor nebun de un curs challenging.  Se pare că jurnalismul nu e pentru mine, o conştientizare tardivă, dar better later than never, ´ey?

În continuare, urăsc Politehnica (linkul ataşat este o hartă a Politehnicii care cuprinde, surprinzător, şi peticul pe care statul a binevoit să ne permită şi nouă, haretiştilor, să studiem. Să nu încep să vorbesc despre ce ni se întâmplă, nouă, haretiştilor din Politehnică… Oh, what the hell? Au pus gard, frate! Practic restricţionând accesul în facultate! Cum, frate!? Oh-M-G! Mă mir cum de nu au pus şi sârmă ghimpată, eventual un simbol tribal care să-i anunţe pe cei rătăciţi că teritoriul este blestemat, sau ceva de genul! Facultatea a trebuit să facă un fel de înţelegere cu o terasă/pub/bar/whaterverness pentru o cale de acces nenerocită!)… şi sugerez celor care conduc campusul ăla blestemat să pună nişte semne de circulaţie! Oare chiar nu a murit niciun student în campus, lovit de una dintre maşinile scumpe care vuiesc pe lângă noi, ăştia care nu avem părinţi în Senat? Vreau înapoi în Berceni! Goddamn midgets and their politics!

I  seriously need anger management classes…

Arta şi cărţile (în niciun caz suporturile de curs, care adunate de abia reuşesc să atingă 500 de pagini!) au rămas în continuare singurul refugiu. Şi mai nou, Organizaţia Studenţilor PD-L despre care mă abţin să vorbesc, cel puţin acum – work, work, work!

Pe mai tărziu, amice.

Oh, oh, era să uit esenţialul postului: Dan Bălan! Vă las să înţelegeţi ce vreţi din Chica Bomb-ul lui Dan, vă spun doar că Dan a captat esenţa în clipul de faţă. Cum care esenţă? Esenţa vieţii, amice! :))

Cat de penal poate fi Dan Balan in clipul asta, dar intr-un sens bun. =))
La prima vedere, e un alt videoclip cu o galagie de pitipoance care isi vand corpul la TV, dar cel putin tipele astea comparativ cu altele, o fac intr-un mod genial. Bzz si Baby… zic ca e sex pe fata, mie mi se pare doar o senzualitate (poate putin excesiva) artistica. Tipele din clip sunt absolut superbe, mai ales tipa din scena cu gheata, e mind-blowing. Dan, nu arata ridicol, ci doar… excentric. Personally, I’m fucking lovin’ it. Per total, mi se pare un videoclip in care s-au bagat poate prea multi bani, dar cel putin se vede cu ochiul liber in ce au fost bagati banii astia. Piesa.. din nou, Baby si Bzz (morons in my opinion!) zic ca vezi-Doamne, Dan strica piesa cu “Chica Bomb”-ul lui, mie in schimb, mi se pare freaking genious! =)) Cum zicea Bzz, e de ‘club’ piesa…

(Comentariu extras — Facebook)

Caut… cărți

Caut și eu două cărți (de preferat în format electronic): Eugenia Grosu Popescu – Specificul telegenic și Ovidiu Druga, Horea Murgu – Elemente de gramatică a limbajului audio-vizual. Dacă le-ați văzut din întâmplare în vreo librărie, dacă le aveți cumva aruncate pe undeva prin bibliotecă și sunteți dispus/ă să mă ajutați, vă rog, lăsați un comentariu aici. Mulțumesc.

Sentimentul numinos

« […] Pentru a simţi caracterul aproape demonic al acestui sentiment numinos, să ne lăsăm pătrunşi de impresia produsă de următorul pasaj din predica despre Ieşirea (20). Luther nici nu poate să descrie şi să facă simtiţ cu destulă forţă ceea ce este înfiorător în textul său:

„Da, pentru lume e ca şi cum Dumnezeu ar fi un mare gură-cască, unul care n-ar face decât să rămână cu gura căscată, sau e ca şi cum ar fi un soţ înşelat, ca şi cum ar fi un om de treabă care îl lasă pe altul să se culce cu nevasta lui şi se face că nu vede…” (Luthers Werke, ed. Erlangen, 36, pp. 210 şi urm.)

Dar:

„El îl înghite pe câte unul şi găseşte în asta o asemenea plăcere încât furia şi mânia îl împinge să-l devore pe netrebnic. Odată ce începe nu se mai opreşte… Învăţăm atunci că Dumnezeu este un foc mistuitor care distruge şi face ravagii peste tot. El este focul mistuitor, devorator. (Ibid., p. 222)

Iar dacă vei păcătui te va devora şi pe tine. (Ibid., p. 231)

Căci Dumnezeu este un foc care mistuie, devoră şi face ravagii, este cel ce vă face să pieriţi aşa cum focul mistuie o casă, prefăcând-o în pulbere şi cenuşă.” (Ibid., p. 237)

Şi în alte locuri:

„Desigur, natura nu poate decât să se înspăimânte în faţa unei asemenea măreţii divine. (Ed. Brumswick, 1891, vol V, p. 50)

Da, el este mai înfricoşător şi mai îngrozitor decât diavolul. El ne tratează şi se poartă faţă de noi cu violenţă, el ne chinuie şi ne torturează fără milă. (Ed. Erlangen, 35, p. 167)

În măreţia lui, el este un foc mistuitor. (Ibid., 47, p. 145)

Nici un om de pe faţa pământului nu poate scăpa de asta: de faptul că, atunci când se gândeşte cu adevărat la Dumnezeu, inima îi tremură în piept şi ar vrea să fugă din lume. Da, de îndată ce aude numele lui Dumnezeu îl apucă frica şi sfiala.” (Ibid., L, p. 200)

[…] Numenul este resimţit aici exclusiv sub aspectele sale de tremendum şi de maiestas. […] De servo arbitrio a lui Luther a fost opera care m-a făcut să înţeleg numinosul şi deosebirea dintre el şi raţional, iar asta cu mult înainte de a-l regăsi în qados-ul Vechiului Testament şi în sentimentul de „teamă” religioasă, aşa cum apare el în toată istoria religiilor.

Trebuie mai întâi, să fi întrezărit aceste profunzimi şi aceste abisuri pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă faptul că acelaşi om [Luther] încearcă, pe de altă parte, să aşeze întregul creştinism sub semnul credinţei încrezătoare. »

Rudolf Otto – Sacrul, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005 – cap. 15, p. 135

Follow-up la “Un seminar”

Profesorul meu de psihologie a comunicării, domnul Matei Georgescu, ne vorbeşte despre prieteni.

Nimic nicăieri

E ceva teribil de greşit cu mine dacă nu mă încântă nici măcar un pic notele mari la examene?

Nu mă încântă pentru că nu reprezintă nimic. Nu mă reprezintă.

Nu mă încântă pentru că nu a fost nevoie de nicio noapte albă, de niciun efort voluntar depus în procesul de învăţare. Mă întreb dacă oare a existat un proces de învăţare.

Nu mă încântă pentru că nimănui nu-i pasă (în afara de membrii familiei mele care au impresia că înseamnă ceva o notă bună la un examen) şi nu mă încântă pentru că nici măcar mie nu-mi pasă.

Nu a însemnat nimic. Totul a fost absolut pentru nimic. O să mă obişnuiesc cu ideea că nu contează, o să mă obişnuiesc cu ideea că pentru o teză la istorie în clasa a 11-a învăţam până nu mai vedeam bine sau până nu mai puteam să mă ţin pe picioare de oboseală, iar acum după maxim cinci ore petrecute cu suportul de curs în faţă obţin punctaj maxim la orice examen.

Dar cui îi pasă?

Mie îmi pasă pentru că nu e corect, ceva nu e cum ar trebui, ceva e absolut greşit.

Iar cei cărora ar trebui să le pese pentru că sunt în măsură să îndrepte ceea ce e greşit, în momentul ăsta, se uită nemişcaţi la un perete alb şi îşi reamintesc motivele mai mult decât subiective pentru care nu le pasă.