« […] Pentru a simţi caracterul aproape demonic al acestui sentiment numinos, să ne lăsăm pătrunşi de impresia produsă de următorul pasaj din predica despre Ieşirea (20). Luther nici nu poate să descrie şi să facă simtiţ cu destulă forţă ceea ce este înfiorător în textul său:
„Da, pentru lume e ca şi cum Dumnezeu ar fi un mare gură-cască, unul care n-ar face decât să rămână cu gura căscată, sau e ca şi cum ar fi un soţ înşelat, ca şi cum ar fi un om de treabă care îl lasă pe altul să se culce cu nevasta lui şi se face că nu vede…” (Luthers Werke, ed. Erlangen, 36, pp. 210 şi urm.)
Dar:
„El îl înghite pe câte unul şi găseşte în asta o asemenea plăcere încât furia şi mânia îl împinge să-l devore pe netrebnic. Odată ce începe nu se mai opreşte… Învăţăm atunci că Dumnezeu este un foc mistuitor care distruge şi face ravagii peste tot. El este focul mistuitor, devorator. (Ibid., p. 222)
Iar dacă vei păcătui te va devora şi pe tine. (Ibid., p. 231)
Căci Dumnezeu este un foc care mistuie, devoră şi face ravagii, este cel ce vă face să pieriţi aşa cum focul mistuie o casă, prefăcând-o în pulbere şi cenuşă.” (Ibid., p. 237)
Şi în alte locuri:
„Desigur, natura nu poate decât să se înspăimânte în faţa unei asemenea măreţii divine. (Ed. Brumswick, 1891, vol V, p. 50)
Da, el este mai înfricoşător şi mai îngrozitor decât diavolul. El ne tratează şi se poartă faţă de noi cu violenţă, el ne chinuie şi ne torturează fără milă. (Ed. Erlangen, 35, p. 167)
În măreţia lui, el este un foc mistuitor. (Ibid., 47, p. 145)
Nici un om de pe faţa pământului nu poate scăpa de asta: de faptul că, atunci când se gândeşte cu adevărat la Dumnezeu, inima îi tremură în piept şi ar vrea să fugă din lume. Da, de îndată ce aude numele lui Dumnezeu îl apucă frica şi sfiala.” (Ibid., L, p. 200)
[…] Numenul este resimţit aici exclusiv sub aspectele sale de tremendum şi de maiestas. […] De servo arbitrio a lui Luther a fost opera care m-a făcut să înţeleg numinosul şi deosebirea dintre el şi raţional, iar asta cu mult înainte de a-l regăsi în qados-ul Vechiului Testament şi în sentimentul de „teamă” religioasă, aşa cum apare el în toată istoria religiilor.
Trebuie mai întâi, să fi întrezărit aceste profunzimi şi aceste abisuri pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă faptul că acelaşi om [Luther] încearcă, pe de altă parte, să aşeze întregul creştinism sub semnul credinţei încrezătoare. »
Rudolf Otto – Sacrul, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005 – cap. 15, p. 135
• 
