deviantART răspunde

(Continuare la Pierderea scriitorului)

Încurajată de câţiva amici, m-am hotărât să trimit un e-mail depresiv şi patetic celor de la deviantART, fără a avea însă prea multe speranţe. Ştiam că băieţii nu s-au descurcat prea bine cu problema care m-a determinat să plec, deci nu credeam că o să primesc măcar un răspuns. Cu toate astea, am trimis e-mailul depresiv şi patetic.

Hello.

I have a rather unusual problem. I was a deviantART user two years ago. I had some problems with a stranger that kept attacking my account. I even had several of his accounts banned by contacting the Help Desk. http://ochestie.deviantart.com/ (that was the first account he created to scare the hell out of me!) Sadly, that didn’t stop him from harassing me, so I saw myself forced to leave deviantART. But before I did, I put all my work in the Storage area.

Anyway, I’m getting ahead of myself. My account was Madeleine-dA. I was a part of several high-profile communities, for a while there I was even part of the WordCount staff.

The thing is, because of that cyber attacker, I was forced to regularly change my account password and along with the password, I also changed the e-mail address of the account. Bad idea, as it turns out because those e-mail accounts were randomly created for the sole purpose of making it hard for that guy to break my account. One year later, I see myself not remembering the password of the account or the e-mail address last used since I used to change them so often.

A few months back my PC crashed, my entire hard disk was erased, and with it all my work submitted to deviantART. I tried files-recovery software to get back at least some of my work but that didn’t turn out all that well.

I know it was stupid of me not to back up my work but… can’t turn back time.

And now, desperate, I ask for your help. I don’t want the account back, I just need to know if there’s a way I can recover my work.

I know you guys are always on the look because of the so popular art theft and I know my case isn’t a solid one but I am willing to answer all and any questions that might help you determine whether the account is actually mine.

There are several users that could confirm that I am who I say I am and that the only chance to be able to recover my work is with you guys.

Thank you for taking the time to read my e-mail. I hope to hear news from you.

E-mail depresiv si patetic trimis ieri, 23 martie. Astăzi, 24 martie, primesc un răspuns care sună cam aşa:

Hi,

We can change the email address tied to the account for you, so you may receive the confirmation email to change your password, but I will need you to verify a few things for me;

** Do you recall the D.O.B (Date of Birth including Year) listed on this account if any?

Do you recall the names of any deviations deleted if any?

** Do you recall the original email address used with this account?

** I will also need your IP address, this information can be found at http://www.whatismyip.com

Your deviantART user name, if not listed in your original email.

The email address you would like yours changed to if your information verifies?

(Please be advised at this time, due to errors with Hotmail receiving our lost password or verify emails we cannot change your email to a hotmail/msn related email. If you do not have another email account you can register a free one at http://www.yahoo.com)

In addition please be advised that I handle all such inquiries in bulk, so some days may pass in between my responses. :)

Thank you.

(** Notes an important step. If you are unable to remember the email address on file, we will not be able to assist you.)

Acum, eu ce fac? Încerc cu disperare să răspund întrebărilor şi îmi ţin degetele încrucişate. Dar, deşi deviantART m-a surprins plăcut răspunzând e-mailului meu depresiv şi patetic, şi făcând-o într-un timp atât de scurt, bazându-mă pe memoria mea scurtă şi senilă, n-am nicio şansă în iad să-mi recuperez contul.

Vorbeam acum două seri cu un amic despre întrebările de-a dreptul crude pe care trebuie să le răspunzi în eventualitatea recuperării unei parole. Având în vedere că eu sunt cum sunt, obişnuiesc să uit diverse parole — în principiu din cauza superbului Firefox care face meseria mea de uitucă profesionistă atât de uşoară, memorându-mi toate parolele pentru mine. Aşadar, de multe ori mă văd în situaţia în care trebuie să răspund corect unor întrebări de genul: Când aţi creat contul? MM/DD/YYYY — Hai poftim!? Eu de abia îmi amintesc ce am făcut aseară şi tipii ăştia vor de la mine data exactă a creării unui nenerocit de cont? Pfoai… Următoarea întrebare îţi dă peste ochi cu pixelii ei aroganţi: Când v-aţi logat ultima oară? MM/DD/YYYY. Răspunde tu, amice! Eu apăs pe X-uleţul din dreapta sus şi-mi bag bocancii imaginari în el de Gmail, mkay?

Din nefericire, nu e chiar atât de uşor să apăs pe X-uleţ în cazul de faţă. Îmi vreau textele înapoi! Sunt textele mele şi indiferent de greşelile evidente pe care le-am făcut, sunt om şi vrednică de o a doua şansă. Universul nu poate fi atât de crud cu mine, nu? Adică, ar fi paradoxal — mi-a dăruit abilitatea de a scrie şi apoi îmi lasă scrierile pe mâna unei baze de date reci pe care nu o poate accesa nimeni? Hell, no! Nu accept aşa ceva!

Partea proastă e că ultima mea şansă a stat în abilitatea mea de a-mi aminti detalii care erau importante în urmă cu doi ani. Partea incredibil de proastă e că dacă cei de la deviantART nu consideră de cuviinţă să-mi înapoieze ce este de fapt al meu, singura persoană blamabilă voi fi eu.

Ar trebui să-mi reevaluez motto-ul în ceea ce priveşte perioada limitată de timp pe care o acord informaţiior stocate în memorie. Ideea este că eu ţin foarte mult la cele zece procente de care sunt capabilă, ştiţi voi, cele zece procente de activitate cerebrală. Din această nefericită cauză, nu ţin stocate în memorie informaţii neimportante, neinteresante, nerelevante, ne-ne–mai mult de câteva zile.

Un amic, cunoscându-mi repulsia evidentă faţă de back-up mi-a recomandat Google Docs. Păi da, amice, după ce pierzi câţiva ani de creativitate nebună, cred şi eu că Google inventează Google Docs. God damn my karma!

Să vă povestesc despre cea mai extensivă şi complexă lucrare a mea, bazată pe fapte reale, scrisă în termen de aproape 7 ani pe care spre disperarea mea am securizat-o cu o parolă pe care spre prostia mea, nu mi-o amintesc? Nu, n-o să vă povestesc asta…

Concluzia este că deviantART merită aprecieri superlative, iar eu merit câteva palme.

Pierderea scriitorului

Okay, deja simt depresia cum mă acoperă încetul cu încetul…

Acum câteva luni am avut probleme de ordin psihologic cu PC-ul şi am sfârşit prin a pierde tot ce am scris vreodată. Ani de zile de creativitate bolnavă s-au dus în câte secunde durează să tastezi format c:/…

Pe moment, previzibil, nu am realizat magnitudinea pierderii. M-am gândit la pierdere ca la un nou început. Până acum…

S-au dus naibii zeci de texte printre care şi un text la care am muncit mai  bine de doi ani, singurul text pentru care chiar aş fi plâns dacă s-ar fi pierdut. Din fericire, textul cu pricina era salvat aici.

Ieri seara m-am gândit să-l recitesc în ideea de a continua povestea începută acum doi ani. Spre uimirea mea, ce credeţi? Nu e complet!

Textului postat aici îi lipsesc capitole întregi! Nu mă întrebaţi de ce–habar nu am!

Singurul loc unde textul era postat complet este primul meu cont deviantART, cont pe care bineînţeles forţată de anumite circumstanţe l-am abandonat, dar toate textele le-am păstrat în Storage pe site.

Problema acum care pur şi simplu îmi va distruge următoarele luni este că tot forţată de circumstanţe, adresa de e-mail a contului era una random, făcută special pentru contul deviantART. Nici sub hipnoză nu îmi voi putea aminti adresa aceea de e-mail sau parola contului deviantART.

M-am gândit să contactez staff-ul deviantART, dar ce le-aş putea spune? Hey, you guys! Îmi ziceţi şi mie parola contului X? Right… sigur o să meargă!

Poate nu o să înţelegeţi de ce sunt atât de dărâmată, în fond, e doar un text, dar era textul meu! şi îl vreau înapoi.

Nu ştiu dacă o să exprim bine următoarea idee, dar textul ăla amărât avea o parte din sufletul meu. Ore întregi dedicate exclusiv poveştii… Oh, shit, I’m gonna cry…

După o pauză de mai bine de un an, chiar mă simt în stare să spun continuarea poveştii… dar fără părţile lipsă nu voi putea.

E îngrozitor când pierzi singurul lucru al tău pe care îl iubeşti cu toată fiinţa ta. Nu vă recomand.

Vampirul energetic, imaginea demonului modern?

Voi fi eu “avocatul Diavolului” în acest post în care voi încerca pe cât de mult posibil să nu îmi revărs tot dispreţul asupra acestor oameni care încurajează nişte acţiuni de-a dreptul hitleriste.

În timp ce mă uitam la Search Engine, am dat click pe un link, apoi pe altul, într-un final să ajung aici. Prieteni, credeţi-mă când spun că am avut impresia că o să arunc monitorul pe geam.

Apoi, curioasă din fire, am vrut să văd ce spune Google despre “vampirii energetici” şi am dat peste acest text. Din păcate, articoul meu pe acest subiect ocupă locul 3 pe lista rezultatelor Google, fapt care mă întristează. Primele două locuri sunt ocupate de primul articol, aşa-zisul ghid de supravieţuire printre vampiri energetici şi un alt site care prezintă metode de apărare împotriva mai sus-numiţilor vampiri energetici.

Dumnezeule mare, în ce lume trăiesc?

Eu înţeleg că am fost proiectaţi să ne fie teamă de ceea ce nu cunoaştem sau nu înţelegem, dar poate frica asta să fie atât de mare încât să ajungi să îndemni masele să izoleze vampirii energetici într-un colţ întunecat al lumii şi să îi abandoneze acolo ca pe nişte paria?

Cum poate o altă fiinţă umană să fie capabilă să priveze de dreptul de a supravieţui a unei alte fiinţe umane?

Eu sunt potretizată ca un demon viu, un distrugător a tot ceea ce este bun şi pur în fiinţele umane doar pentru că m-am născut altfel decât ei? Spuneţi-mi, convingeti-mă că nu este greşit. Nu puteţi.

Rasismul a ajuns atât de în trend încât descoperim noi căi de a ne revărsa ura faţă de umanitate? Discriminăm oamenii pentru că s-au născut cu o altă culoare a pielii, pentru că au altă religie, pentru că s-au născut altfel. Sunetm conduşi de prejudecăţi şi preconcepţii şi se pare că nu ne deranjează să împărtăşim aceste lucruri maselor influenţabile.

De ce?

De ce simţim nevoia să îi judecăm pe cei care sunt diferiţi de noi? De ce nu putem accepta faptul că diversitatea aceasta este de fapt frumuseţea lumii în care trăim?

Amuzant (sau nu!) conform celui de-al doilea articol, Iti doresti sa inveti cum sa anihilezi vampirii energetici?, eu joc acum rolul vampirul energetic Martir (ah, vai, săraca de mine!).

Da, vai, săraca de mine! M-am născut altfel şi ceilalţi au decis că trebuie să fiu judecată şi anihilată, ştearsă de pe faţa pământului; toţi cei asemeni mie şi diferiţi de ei trebuie să dispară. De ce? Oh, da, majoritatea decide.

Dumnezeule mare!

Îmi este sincer frică de vremea când vom deveni atât de lipsiţi de sentimente încât vom porni o cruciadă de exterminare a tuturor vampirilor energetici, exact cum aţi citit în cărţile de fantezie despre Dracula & Co.

Îmi face o deosebită plăcere să citesc comentarii şi sfaturi de genul: “Credinţa m-a protejat împotriva unui atac energetic. Vampirul acela mare, urât şi rău nu a putut să se atingă de mine pentru că eu cred în Dumnezeu!” Hai, mă, să fim serioşi! De ce nu realizează aceşti oameni că vampirii energetici nu sunt diavoli, nu sunt fiinţe mitologice, sau alte bazaconii; suntem oameni! Oameni cu drepturi. Da, am dreptul să supravieţuiesc, iar dacă decid să o fac pe seama altei fiinţe umane (vă reamintesc că vampirii energetici nu sunt nevoiţi să se hrănească cu energie exclusiv umană), atunci, prietene, ghinionul tău, eşti în tabăra greşită a “lanţului trofic”.

Vă este frică de vampirii energetici? Ar trebui să vă fie, pentru că prejudecăţile dumneavoastră şi articolele care cuprind idei de genul “anihilării” nu fac altceva decât să dea mai multe motive vampirului energetic să se amuze cu voi şi cu falsa voastră credinţă. Oameni ipocriţi, vă daţi drept oameni credincioşi, adepţi ai iubirii semenilor, toleranţei şi acceptării, iar când vine vorba de a pune în practică ideile creştine, uitaţi că Dumnezeu vă protejează. Eu vă amintesc, prieteni: Dumnezeu îşi protejează toate creaţiile, şi asta include şi vampirii energetici de care simţiţi voi nevoia acută de a vă proteja.

Repet, psihicul unui vampir energetic –sufletul lui–, merge pe aceleaşi principii care ghidează şi psihicul unui mundane. Din acest punct de vedere, punctul de vedere care ne face oameni, care ne oferă şi ne susţine umanitatea, nu suntem diferiţi, nu suntem deloc diferiţi. Aşa cum un om alege să facă rău altui om, să îl jefuiască, să îl lovească ş.a.m.d., aşa şi un vampir energetic alege să facă rău. Avem şi noi, la fel ca orice altă fiinţă dotată cu inteligenţă, un dram de liber arbitru. Nu suntem conduşi de niciun impuls diabolic care ne dictează să îi rănim pe cei din jurul nostru, din contră, datorită atributelor pe care le avem în plus (dar şi în minus) suntem capabili de a înţelege şi a valorifica viaţa unei alte fiinţe la un alt nivel.

Eu ştiu că nimic nu este mai valoros şi mai miraculos pe acest pământ decât viaţa care curge în fiecare dintre noi, iar eu, ca om (vampir energetic sau nu!) preţuiesc această viaţă şi nu aş face nimic care să îi pună în primejdie integritatea.

Înţeleg că aceste articole fac referire la acei vampiri care aleg să inducă durere ş.a.m.d., însă ce nu înţeleg, este de ce nu se face diferenţa dintre vampirii energetici care aleg să rănească pe cei din jurul lor şi cei care aleg sa nu o facă. Nu înţeleg de ce nu se conştientizează existenţa acestei alegeri. Se conştientizează inteligenţa cu care sunt dotaţi aceşti vampiri, dar se pare că nu i se acordă niciun credit. Okay, vampirii sunt inteligenţi, dar această inteligenţă a lor e cam inutilă, ea nu vine ambalată împreună cu un set de reguli ale eticii; nu, sunt doar nişte brute inteligente. Eh, hai! Nici nu e ilogică raţionalizarea asta, nu, deloc! Cum poate un om inteligent să nu beneficieze de capacitatea de a face alegeri pentru sine?

Vă rog, vă implor, citiţi acest articol şi vedeţi ce spune şi cealaltă tabără. Da, am spus tabără; doar suntem în război, nu?

~Carpe Noctem

Lege? Care lege?

Oh, era să uit…

Din motive lesne de înţeles celor cu un minim de decenţă şi materie cenuşie, eu, Mădălina, cetăţean al României sunt împotriva Legii 298/2008 şi am încredere că nu sunt singura.

Pentru mai multe informaţii cerute bineînţeles de către cei cu prea puţină decenţă şi/sau materie cenuşie, recomand: S.C. SECU S.A. şi fără îndoială susţin Petiţia împotriva (şi pentru abolirea) Legii 298/2008.

Alin Fărcaş a vorbit pentru noi toţi, şi tare frumos a făcut-o.

Clarificare: Eu sunt împotriva acestei legi pentru că sunt de părere că încalcă câteva principii fundamentale ale societăţii democratice, alte câteva principii esenţiale ale ideii de lege (caracterul invaziv este mult mai pronunţat decât cel protector; o lege e menită să protejeze societatea, nu?) şi, nu ştiu… mă irită faptul că cineva a avut ideea de a o crea şi de a ne-o băga nouă, plebei, pe gât doar pentru că pot. Astea sunt motivele pentru care eu mă declar împotriva Legii 298/2008, nicidecum că mi-ar păsa mie că un neica nimeni pe care cel mai probabil nu-l voi cunoaşte vreodată are jobul “sictirizant” de a-mi citi mie e-mailurile sau sms-urile. Din partea mea, amuzaţi-vă pe seama vieţii mele până nu mai aveţi aer în plămâni, I seriously don’t give a shit. V-am mai explicat eu care e treaba cu Carpe Diem, nu? Asta e treaba cu Carpe Diem!

I killed the Devil

Astăzi, 5 decembrie 2008, subsemnata, adică eu, am ucis diavolul.

Ultimele două luni le-am petrecut în iad, alături de dracu’ si de adepții lui.

A fost amuzant, o experiență nouă, dar hai sa nu o repetăm, oke?

După ce l-am omorât, eu m-am întors la facultate si mi-am văzut de profesorii octogenari, de colegii piţiponci si de traficul haotic.

În iad, lucrurile s-au schimbat drastic. Sau cel puţin aşa promitea Diavolul. Au început sa apară fluturași şi iepurași roz, câteva steluțe aurii, şi dintr-o dată, diavolii s-au crezut in rai. Ce nu știau ei era ca tot în iad erau, numai ca dracu’-şef s-a gândit ca e timpul sa îi mai hrănească cu niște idei paradisiace, așa că le-a aruncat câteva steluțe si inimioare, o briza răcoroasa după atâta amar de zile de temperaturi peste 100 grade Celsius.

Dracii, fericiți, fiecare pe la posturile lor noi împodobite cu floricele frumos colorate, eu, pe Pământ, cu picioarele bine înrădăcinate în iarba artificială din Gradina cu Fântâna neo-modernista din fata facultăţii.

M-am crezut zmeiţă şi am strigat sus şi tare ca 10 ore, 5 zile pe săptămână de sclavagism nu o sa se pună în calea mea. Eh, s-au pus, şi s-au pus al naibii de bine, până când m-am hotărât eu să mă antrenez pentru maratonul de 100 m garduri şi am sărit peste ele, fără probleme? Nu, cu ceva probleme.

Ce am învăţat din cele doua luni în iad?

Dracii sunt mai ai dracu’ decât dracu’, răutatea nu are limite şi nu are nici motive. Răutatea pur şi simplu e. La fel şi lipsa de compasiune, solidaritate sau respect.

Nu există corectitudine şi respect in iad. Ori urli şi ragi ca un leu, le arați ca nu ești slab, ori ești călcat în picioare ca un gândăcel. Mama avea dreptate, cu bun simţ, respect şi atitudine cordială nu avansezi, nu reușești decât să fi văzut ca un gândăcel care așteaptă sa fie strivit. Eh, nu m-au strivit, dar nici mult nu mai dura.

Am aflat pentru a n-a oara că oamenilor nu le pasă. În principiu, nu le pasă de nimic, decât de ei înşişi.

Minciuna ţine loc marketingului.

Titulatura nu face doi bani. Ai impresia că un nume sonor aduce de la sine şi anumite norme “europene”, anumite standarde de munca. Nu, titulatura sonoră nu ascunde altceva decât sclavia capitalistă la care ne supunem cu toții cel puțin o data in viață.

Dezinteresul faţă de angajați… nu! dezinteresul faţă de oameni este un trend în iad, unul al naibii de molipsitor.

Ierarhia in iad nu funcționează așa cum ar trebui. Tu, ca un Aghiuță, mic, învăţăcel trebuie să caști gura la orice porcărie pe care un oarecare drac cu pretenții de Diavol ţi-o îndeasă în cortex. Ce nu ştie, dracul acela cu pretenţii este că şi el este tot un Aghiuţă, dar unul mai bătrân.

Oamenii nu mai cred in idealuri, nu mai au ţeluri pentru care trebuie să muncești cu inima, cu gândul si cu spiritul pentru a le atinge.

Am învăţat ce trebuie să fac atunci când o să mă vad în alt iad mioritic: o sa renunț la idealuri, principii, moravuri, şi orice rămăşiţă de morala. O sa îmi pese de bunăstarea mea şi doar de a mea. O să tac în faţa şefului, şi o sa-mi fiu propriul şef când el pleacă acasă. O sa mint şi o să înşel, dracu’ m-a învăţat cum. O să  dau impresia că într-adevăr contez, o să mă prefac că valorez ceva, şi lumea o să mă creadă şi o să mă privească altfel de la bun început. Nu o sa tac decât în situațiile în care dracu’ vine in vizită, sau adepții lui stau la pândă, gata-gata să raporteze ceva suculent şefului.

Astăzi, 5 decembrie 2008, documentaristul pentru NewsIn l-a omorât pe Diavol, apoi s-a sinucis. De astăzi, m-am întors în Purgatoriu.