Voi fi eu “avocatul Diavolului” în acest post în care voi încerca pe cât de mult posibil să nu îmi revărs tot dispreţul asupra acestor oameni care încurajează nişte acţiuni de-a dreptul hitleriste.

În timp ce mă uitam la Search Engine, am dat click pe un link, apoi pe altul, într-un final să ajung aici. Prieteni, credeţi-mă când spun că am avut impresia că o să arunc monitorul pe geam.

Apoi, curioasă din fire, am vrut să văd ce spune Google despre “vampirii energetici” şi am dat peste acest text. Din păcate, articoul meu pe acest subiect ocupă locul 3 pe lista rezultatelor Google, fapt care mă întristează. Primele două locuri sunt ocupate de primul articol, aşa-zisul ghid de supravieţuire printre vampiri energetici şi un alt site care prezintă metode de apărare împotriva mai sus-numiţilor vampiri energetici.

Dumnezeule mare, în ce lume trăiesc?

Eu înţeleg că am fost proiectaţi să ne fie teamă de ceea ce nu cunoaştem sau nu înţelegem, dar poate frica asta să fie atât de mare încât să ajungi să îndemni masele să izoleze vampirii energetici într-un colţ întunecat al lumii şi să îi abandoneze acolo ca pe nişte paria?

Cum poate o altă fiinţă umană să fie capabilă să priveze de dreptul de a supravieţui a unei alte fiinţe umane?

Eu sunt potretizată ca un demon viu, un distrugător a tot ceea ce este bun şi pur în fiinţele umane doar pentru că m-am născut altfel decât ei? Spuneţi-mi, convingeti-mă că nu este greşit. Nu puteţi.

Rasismul a ajuns atât de în trend încât descoperim noi căi de a ne revărsa ura faţă de umanitate? Discriminăm oamenii pentru că s-au născut cu o altă culoare a pielii, pentru că au altă religie, pentru că s-au născut altfel. Sunetm conduşi de prejudecăţi şi preconcepţii şi se pare că nu ne deranjează să împărtăşim aceste lucruri maselor influenţabile.

De ce?

De ce simţim nevoia să îi judecăm pe cei care sunt diferiţi de noi? De ce nu putem accepta faptul că diversitatea aceasta este de fapt frumuseţea lumii în care trăim?

Amuzant (sau nu!) conform celui de-al doilea articol, Iti doresti sa inveti cum sa anihilezi vampirii energetici?, eu joc acum rolul vampirul energetic Martir (ah, vai, săraca de mine!).

Da, vai, săraca de mine! M-am născut altfel şi ceilalţi au decis că trebuie să fiu judecată şi anihilată, ştearsă de pe faţa pământului; toţi cei asemeni mie şi diferiţi de ei trebuie să dispară. De ce? Oh, da, majoritatea decide.

Dumnezeule mare!

Îmi este sincer frică de vremea când vom deveni atât de lipsiţi de sentimente încât vom porni o cruciadă de exterminare a tuturor vampirilor energetici, exact cum aţi citit în cărţile de fantezie despre Dracula & Co.

Îmi face o deosebită plăcere să citesc comentarii şi sfaturi de genul: “Credinţa m-a protejat împotriva unui atac energetic. Vampirul acela mare, urât şi rău nu a putut să se atingă de mine pentru că eu cred în Dumnezeu!” Hai, mă, să fim serioşi! De ce nu realizează aceşti oameni că vampirii energetici nu sunt diavoli, nu sunt fiinţe mitologice, sau alte bazaconii; suntem oameni! Oameni cu drepturi. Da, am dreptul să supravieţuiesc, iar dacă decid să o fac pe seama altei fiinţe umane (vă reamintesc că vampirii energetici nu sunt nevoiţi să se hrănească cu energie exclusiv umană), atunci, prietene, ghinionul tău, eşti în tabăra greşită a “lanţului trofic”.

Vă este frică de vampirii energetici? Ar trebui să vă fie, pentru că prejudecăţile dumneavoastră şi articolele care cuprind idei de genul “anihilării” nu fac altceva decât să dea mai multe motive vampirului energetic să se amuze cu voi şi cu falsa voastră credinţă. Oameni ipocriţi, vă daţi drept oameni credincioşi, adepţi ai iubirii semenilor, toleranţei şi acceptării, iar când vine vorba de a pune în practică ideile creştine, uitaţi că Dumnezeu vă protejează. Eu vă amintesc, prieteni: Dumnezeu îşi protejează toate creaţiile, şi asta include şi vampirii energetici de care simţiţi voi nevoia acută de a vă proteja.

Repet, psihicul unui vampir energetic –sufletul lui–, merge pe aceleaşi principii care ghidează şi psihicul unui mundane. Din acest punct de vedere, punctul de vedere care ne face oameni, care ne oferă şi ne susţine umanitatea, nu suntem diferiţi, nu suntem deloc diferiţi. Aşa cum un om alege să facă rău altui om, să îl jefuiască, să îl lovească ş.a.m.d., aşa şi un vampir energetic alege să facă rău. Avem şi noi, la fel ca orice altă fiinţă dotată cu inteligenţă, un dram de liber arbitru. Nu suntem conduşi de niciun impuls diabolic care ne dictează să îi rănim pe cei din jurul nostru, din contră, datorită atributelor pe care le avem în plus (dar şi în minus) suntem capabili de a înţelege şi a valorifica viaţa unei alte fiinţe la un alt nivel.

Eu ştiu că nimic nu este mai valoros şi mai miraculos pe acest pământ decât viaţa care curge în fiecare dintre noi, iar eu, ca om (vampir energetic sau nu!) preţuiesc această viaţă şi nu aş face nimic care să îi pună în primejdie integritatea.

Înţeleg că aceste articole fac referire la acei vampiri care aleg să inducă durere ş.a.m.d., însă ce nu înţeleg, este de ce nu se face diferenţa dintre vampirii energetici care aleg să rănească pe cei din jurul lor şi cei care aleg sa nu o facă. Nu înţeleg de ce nu se conştientizează existenţa acestei alegeri. Se conştientizează inteligenţa cu care sunt dotaţi aceşti vampiri, dar se pare că nu i se acordă niciun credit. Okay, vampirii sunt inteligenţi, dar această inteligenţă a lor e cam inutilă, ea nu vine ambalată împreună cu un set de reguli ale eticii; nu, sunt doar nişte brute inteligente. Eh, hai! Nici nu e ilogică raţionalizarea asta, nu, deloc! Cum poate un om inteligent să nu beneficieze de capacitatea de a face alegeri pentru sine?

Vă rog, vă implor, citiţi acest articol şi vedeţi ce spune şi cealaltă tabără. Da, am spus tabără; doar suntem în război, nu?

~Carpe Noctem

Oh, era să uit…

Din motive lesne de înţeles celor cu un minim de decenţă şi materie cenuşie, eu, Mădălina, cetăţean al României sunt împotriva Legii 298/2008 şi am încredere că nu sunt singura.

Pentru mai multe informaţii cerute bineînţeles de către cei cu prea puţină decenţă şi/sau materie cenuşie, recomand: S.C. SECU S.A. şi fără îndoială susţin Petiţia împotriva (şi pentru abolirea) Legii 298/2008.

Alin Fărcaş a vorbit pentru noi toţi, şi tare frumos a făcut-o.

Clarificare: Eu sunt împotriva acestei legi pentru că sunt de părere că încalcă câteva principii fundamentale ale societăţii democratice, alte câteva principii esenţiale ale ideii de lege (caracterul invaziv este mult mai pronunţat decât cel protector; o lege e menită să protejeze societatea, nu?) şi, nu ştiu… mă irită faptul că cineva a avut ideea de a o crea şi de a ne-o băga nouă, plebei, pe gât doar pentru că pot. Astea sunt motivele pentru care eu mă declar împotriva Legii 298/2008, nicidecum că mi-ar păsa mie că un neica nimeni pe care cel mai probabil nu-l voi cunoaşte vreodată are jobul “sictirizant” de a-mi citi mie e-mailurile sau sms-urile. Din partea mea, amuzaţi-vă pe seama vieţii mele până nu mai aveţi aer în plămâni, I seriously don’t give a shit. V-am mai explicat eu care e treaba cu Carpe Diem, nu? Asta e treaba cu Carpe Diem!

Eh, şi iată că am găsit ceva foarte interesant citind blogurile străinilor. Habar n-am cine este acest mourning sage, habar n-am cum a ajuns blogul meu pe pagina lui, cert este că am citit câteva posturi de dimineaţă şi mi-am propus să citesc întreg blogul pentru că m-a fascinat.

Pe mine mă fascinează multe lucruri asupra cărora mulţi nu ar avea prea multe de spus. Eu ador mintea umană, şi ador mintea acestui om şi din acest motiv am ales să comentez şi să analizez cel mai lung post din istoria webbloging-ului.

Sunt sigură că o să-mi facă o imensă plăcere să desfac firul în patru şi de această dată.

Îmi cer scuze faţă de acest străin, mourning sage şi faţă de ai mei cititori dacă replicile mele vor părea usturătoare sau răutăcioase, dar am ales să nu îmi controlez reacţiile. Voi scrie exact, –sublinez, exact– ceea ce gândesc.

Am ajuns, intr-una din discutiile mele de seara, la concluzia ca pestele este un animal prin excelenta, utopic. Acum, continuand intr-o alta discutie, am sa o iau pe ulei…

Peştele, animal utopic… Promit că voi medita asupra problemei, deşi… eşti sigur că ai vrut să spui utopic?

Deci? Utopic ce inseamna? Parca irealizabil, nu? Sau, nu, nu neaparat. Ideal? Mai bine… Ideal, perfectionist, fara defecte de nici un fel, care, tehnically, prin natura umana nu poate fi realizat.

Da, cam aşa ceva. Şi de ce e peştele o creatură utopică?

Edenul e utopic, nu? Eu asa cred. Poate si mamaliga… Voi credeti in el? Clar, in Eden, nu mamaliga. Eu nu cred. Adica, nu in Eden. Poate intr-un plan mai inalt de existent, poate un vis nesfarsit, dar nu Eden. Nu as suporta stresul cred. Infinitate? Nu e pentru mine… Recunosc, nu neg posibilitatea ca ar exista, dar, in principiu, nu cred.

Stai aşa… Eden, în sensul de imaginea aia de genul Câmpiilor Elizee? Copilaşi alergând veseli, floricele, fluturaşi şi iepuraşi? God, I hope not! Nu, Edenul ăla e doar o încercare foarte neinspirată de a defini Absolutul.

Infinitatea nu e atât de stresantă, pe mine sincer m-ar deranja teribil –în viziunea asta utopică a Edenului– lipsa furiei, a nervilor, a supărării, în mare, lipsa oricărei emoţii în afara fericirii eterne şi a păcii – stări garantate în Edenul utopic. M-aş plictisi groaznic… Nu mă înţelege greşit, ador liniştea şi pacea –mă întreb cine nu o face–, dar o eternitate trăită în astfel de condiţii pare prea mult, deşi… având în vedere faptul că odată ajuns în Eden se presupune că eşti în forma ta pură, energie, suflet, cum vrei să-i spui… cine ştie? Poate forma pură a unei forme defecte poate suporta o eternitate de fericire şi pace.

Ştii… în legătură cu posibilitatea asta… Eu spun că da, există posibilitatea, există şi probabilitatea ca acest Eden să fie real, dar nu pentru mine şi nu pentru tine, pentru că viziunea noastră asupra vieţii de după moarte nu coincide cu ideea de pajişte verde şi căluţi înaripaţi. Teoria mea este că fiecare are parte după moarte de ceea ce îşi doreşte, de ceea ce are nevoie, de tot ceea ce nu a putut găsi în lumea materială, şi scuză-mă, dar dacă vreau pajişti şi animăluţe drăguţe dau o tură prin Grădina Botanică şi apoi la Zoo sau la munte, nu?

Exista totusi o frica fata de ce ar putea urma dupa toate astea, nu? De Iad oare? Nu, mai degraba de faptul ca exista ceva, acolo, deasupra noastra, si ca nu trebuie sa luam totul in deradere… Din nou, eu cred ca exista ceva, dar, nu e ceva fix. Nu e ceva despre care sa pot spune ca stiu sigur ca e acolo.

Eh, este acolo ceva, dar nu prea cred eu că e în sus. Adică, mă rog, nu în sensul propriu al cuvântului pentru că, da, metaforic vorbind ar trebui ca acel ceva să fie undeva foarte sus, altfel cineva ar fi ajuns până acum acolo şi ne-ar fi spus şi nouă care e treaba cu Edenul ăsta.

*

Ce crezi se intampla cu noi dupa moarte?

Eu cred în reîncarnare, tu?

Dumnezeu, moarte. Conceptii despre divin si divinitate… E ceva acolo sus, sau nu neaparat sus. Asta e clar si sigur. Ce anume, nu am idee. Nu cred in Dumnezeul impus de crestinism, cel care reneaga alte religii, care e atat de ingust la minte, care e pur mascul. Nu am un zeu anume. E ceva acolo si atat. Asexuat. Considera ca drumurile la un stadiu mai inalt al existentei sunt multe, nu doar unul bun, ca fiecare religie in parte. Poate sunt si astea bune, nu zic ca nu, dar sunt intre cele grele. Dumnezeul crestin practic e “smite this, smite that”, “Daca esti crestin te luam cu noi sa bei vin si sa mananci paine uscata, ca sa ti se ierte pacatele; daca nu te omoram, ducem cruciade sa te eradicam, iti omoram intaiul nascut, aruncam lacuste in tine…etc”. Apoi, ca mascul “E un El. Nu e niciodata un ceva”. A impregnat o femeie, fara contact sexual. E clar mascul, altfel crea din nimic.

Eh şi iată că am ajuns la partea mea preferată: creştinismul. Ştii care este de fapt problema? Nu Dumnezeul creştin, şi nici Iisus şi nici Maria. Nu, nu ei sunt problema creştinismului. Problema creştinismului este creştinismul însuşi: dogmele excesive, rigurozitatea şi lista de reguli şi legi ridicate până la Dumnezeu şi un metru mai sus. Eu mă îndoiesc că Dumnezeu, fie el cel creştin sau cel Universal –dacă n-ai nimic împotriva unei astfel de exprimări– este spre exemplu deranjat de homosexualitate. Nu văd cum o orientare sexuală îţi poate trimite sufletul nemuritor direct în Iad – apropo, Iadul este o altă temă demnă de dezbătut. Poate sunt eu mai libertină, dar chiar nu cred că un Dumnezeu poate condamna un suflet pentru ceva atât de pământesc ca orientarea sexuală. Şi o altă chestiune, nu învinovăţi divinitatea pentru greşelile, sau mai frumos spus, interpretările oamenilor. Da, s-a interpretat că Dumnezeu ar fi bărbat, dar există o explicaţie perfect logică şi prespun că o poţi intui şi tu. Femeile nu au avut niciodată un rol pozitiv în nicio societate şi în niciun timp. La naiba, femeile sunt trase la răspundere pentru căderea din Eden a întregii rase umane. You should try having that on your shoulders!

Apoi, Iisus, care a venit pe pamant sa fie om, nu a fost niciodata om. Nu a facut copii. De ce nu? Dar, totusi, a murit ca om. Era ceva cu liberul arbitru. “Am fi fost sclavi daca nu venea si murea el”. Nu, n-am fi fost. De sclavia trupeasca nu a fost salvat nimeni pana acum de catre o forta divina. De una spirituala, de interzicerea intrarii intr-un loc despre care nu stii sigur daca exista? Pare un lucru la care am putea destul de usor renunta. Revenind, nu zicea nenea Doamne-doamne in Biblie sa populam pamantul? Adica, Iisus de ce nu a facut asta, si a dus o viata “curata”? Eram prea multi sau ce? Si-a permis sa injoseasca femeia, lasandu-se spalat pe picioare de parul ei, ca doar e copchilu’ lu D-nezeu, dar niciodata sa ii faca un copil. No, uite, ca el trebuia sa indeplineasca marele plan divin. Hac! Daca era un ditamai planul divin, atunci se accepta predestinarea, si in ortodoxie nu se accepta. Ma rog, sa lasam partea asta de pseudo-istorie sa se auto-contrazica in continuare.

Dude, ca să nu stau să comentez ceva atât de controversat ca viaţa lui Iisus eu te întreb pe tine: nu e mai credibil un Iisus, trimis al lui Dumnezeu, profet desăvârşit decât un Iisus, fiu al lui Dumnezeu (ca să nu aduc în discuţie faptul că, din câte îmi amintesc eu, Iisus nu a spus niciodată că este fiul lui Dumnezeu în sensul particular, ci mai degrabă că şi el este fiul lui Dumnezeu, precum suntem cu toţii), născut printr-o minune?

Şi paradoxal, (m-am interesat!) în creştinism (asta include şi ortodoxismul), ideea de predestinare este acceptată, alături de ideea de liber arbitru. Mi-am întrebat profesorul de Filosofie şi Istorie a Religiilor cum este posibil, având în vedere că cele două concepte se anulează reciproc. Nu a ştiut să-mi răspundă.

Putea sa fie si mai ingenios, Doamne-doamne asta, si sa faca 3 veniri ale lu Iisus. Si asa e des intalnit numarul. Una sa fie la inceput, cand sa se nasca din Eva, fara un barbat, daca tot ii place lu D-nezeu asa tare sa faca copii fara ambele “parti” prezente, si sa faca puradei de umplu tot pamantu, alta cand ne iarta pacatele *Boo-hoo!*, si alta la Apocalipsa. Nu avea motiv sa vina pe pamant, sa aiba orgoliul sa se prezinte om, fara sa aiba pacat. E imposibil. Omenirea nu e perfecta. Daca s-a nascut din om, nu e perfect. Maria nu era nici ea perfecta. Vai, dar era virgina. So fuckin what? Ai ei nu s-au culcat impreuna cand au facut-o? Vai, dar a nascut un copil… Si totusi, l-a facut singura. Daca a venit de fapt D-nezeu si s-a culcat cu ea, si a iesit apoi Iisus? Biblia lasa loc de interpretari, la fel ca si cu chestia ca asta poate sa fie inca a 7-a zi din Biblie. Ma rog. Chestii si chestii. Da, totusi, nu putea sa fie fara de pacat. Adica, sa ne gandim la cati cromozomi are un om. 23 de perechi parca, nu? Si cu ceva de genul 27000 de gene . Apoi, 27000 factorial da o chestie destul de mare. O alta chestie care mi se pare ciudata, e ca a fost baietel Iisus, cand din Maria nu prea putea sa iasa decat femeie. Sau asa am inteles eu la orele de biologie.

Dumnezeu putea face multe lucruri altfel decât le-a făcut, dar la fel cum tu ai nişte idei, eu am nişte idei, nişte motivaţii, şi în definitiv voinţe separate, posibil şi contrare, la fel si Dumnezeu. Şi da, aici îl umanizez pe Dumnezeu şi nu consider nimic greşit în asta, pentru că el însuşi a îndumnezeit natura umană (şi încă o face).

Cât despre ideea că Dumnezeu s-ar fi culcat cu Maria… nu văd de ce ar fi făcut-o când el are la dispoziţie resurse infinite şi cu mult superioare celor pe care le avem noi. E ca şi cum ai sugera ca un om de ştiinţă, vrând să ajute o iepuroaică să facă iepuraşi ca apoi să facă cine ştie ce teste, să se chinuie să convingă un iepure să îi facă curte iepuroaicei, când omul de ştiinţă ar putea foarte frumos să folosească tehnica in vitro. Okay… recunosc, very bad example, dar cred că ideea s-a înţeles.

Ideea e, ca nu mi se pare ca ar putea sa iasa perfect, deci nu ar fi fost, daca a existat, niciodata om, deci nu a iesit din Maria. Era divin? O fi fost, dar asta nu face decat sa zica ca nu a iesit din Maria, pt ca nu a fost imperfect. A fost voia tatalui? Din nou, l-ar fi putut face din nimic, nu trebuia sa o chinuie pe biata femeie sa faca un copil sa iasa din ea. Plus ca mai era si fecioara.

Dacă Iisus a fost sau nu perfect. Eh, uite, eu nu folosesc cuvântul niciodată pentru că nu îl pot înţelege complet, nu îl pot experimenta, nu îl pot cunoaşte. Pentru mine, acest concept este mult prea abstract şi nu îl pot cuprinde în totalitate, la fel cum nu pot cuprinde nici conceptul de absolut şi nici conceptul de divinitate. Singura modalitate prin care eu pot capăta o înţelegere minimă asupra acestor concepte este intuiţia. Iar intuiţia nu e prea binevenită în argumentare. O astfel de teorie pe care nu am putut nici măcar să o concep este aceasta: The Flat Earth Society [ENG].

Sa presupunem totusi ca de pacate grele nu ar fi avut parte, dar cele usoare? Adica, nu cred eu ca un om poate fi capabil sa tina minte fiecare gand fugar care, dupa strictetea Bisericii, e considerat pacat. Adica, ar sta la spovedanie, sau templu, sau oriunde ar fi asta, constant.

Din nou, se face marea confuzie între religie şi dogmă. Teoria mea este că religia este un sentiment pe care ori îl ai ori nu, pe când dogma este încercarea de a raţionaliza acel sentiment şi cu toţii ştim că rareori e o idee bună să raţionalizezi sentimentele.

*

Oricum, am plecat de la altceva. Dupa moarte deci… Nu reneg nici o religie, doar ideile impuse. Fiecare dumnezeu e imprefect in felul lui. Noi ar trebui sa fim lasati sa gandim singur, si daca vrem sa ne mantuim, sa ne simtim noi asa de bine fata de noi insine, incat sa nu ne fie “rusine” cum ar veni sa ne alaturam unora care sunt deja “mantuiti”. Si nu mantuiti e cuvantul bun. Eu cred ca e ceva dupa moarte si atat, ca e un ceva la care o sa ajungem, in functie de cum suntem fata de noi insine, nu de vreun dumnezeu dogmatizat in exces.

Perfecţiunea asta o să-ţi mănânce multe nopţi. Las-o naibii de perfecţiune!

Eu, de exemplu, nu am fost crescut intr-un spirit crestin. Adica, ai mei nu mergeau la biserica, hell, matusa-mea nu a invatat “Ttatal Nostru” decat cand a facut-o pe vara-mea.

Trist.

Eu stiu “Tatal Nostru” si imi place. Si nu o iau ca atare. Cand zic, zic pentru mine si sunt pus in legatura cu ceva. Nu dumnezeu, ci tot cu mine, mai degraba. Imi da o forta uimitoare, si, desi pare ciudat, stiu ca pot sa fac ceva atunci. Intr-un fel ma aliniez cu tot ce e in jur, si ma simt bine. Fata de mine, daca nu si fata de tot ce e…

Nu ţi-a dat niciodată prin cap că sentimentul ăsta de bine, de putere, de I’m king of the world care te încearcă de fiecare dată când spui acele cuvinte este cu adevărat o trăire religioasă? Nu te-ai gândit că poate, sentimentul acela de pace cu tine însăţi, de aliniere cu propria ta persoană se suprapune sentimentului de aliniere cu divinul?

Adica, acum, ideile crestine sunt bune, dar nu cele de acum, si nu cele despre legatura cu pamantul, gen Adam, Eva, Iisus, sfinti… Ingerii sunt ceva in care cred. Mereu am stiut, si inca cred asta, desi multi nu o fac, ca e ceva care e cu mine, care ma ajuta. Mereu am fost o persoana norocoasa. De ce, n-am idee, dar stiu ca e ceva aici, aproape. Poate e un Dumnezeu, poate nu. Oricum forte mai inalte trebuie sa fie, atlfel chiar nu ar avea sens. Ma consolez totusi cu gandul ca pot sa fiu cine sunt, si sa mor fericit cu gandul asta. Daca e ceva mai bun dupa asta, ma simt bine, daca e ceva mai rau, din nou, ma simt bine. Daca e sa fiu judecat vreodata, nu am de ce sa ma reneg pentru oricine.

E tare ciudat faptul că, din câte am înţeles eu, raportul tău cu Dumnezeu poate fi caracterizat printr-un singur cuvânt: incertitudine. În schimb, existenţa îngerilor, pentru tine, este o certitudine. Păi cum vine asta? Îngeri fără Dumnezeu? Păi da, ar fi posibil, dar atunci nu s-ar mai numi îngeri şi ar trebui să le găseşti tu un nou Creator, o nouă geneză. Sau poate consideri că îngerii sunt entităţi independente, absolute, necreate.

*

Si daca am fi o adunatura de atomi? De particule de materie? De celule care imbatranesc? Si apoi, nu mai e decat…nimic?

Ştii, în buddhism, nimicul capătă un nou sens, un sens superb: pace.

Si daca ar fi asa totusi, ce? Murim, si atat. Eu sunt fericit ca pot sa traiesc, si sa fiu cea mai buna adunatura de particule din cate cunosc. Si daca nu sunt? Cine zice ca nu as fi? Da, au fost mai destepti ca mine, si mai agili, si mai sportivi si mai, si mai… Si ce? De ce traiesc? Pentru ca! Pentru mine traiesc. Daca m-am nascut, mor cand imi vine timpul sa mor. Nu ma grabesc cu nimic. Am sa traiesc, si am sa ma simt bine, pentru mine, nu pentru a face un bine umanitatii. Poate ecuatiile par mult prea mari. Da, exista ecuatii pentru 2 atomi, pentru 3, poate chiar si pentru cateva zeci. Nu exista totusi pentru miliardele de atomi diferiti din care sunt formate toate moleculele care ma alcatuiesc, asa ca e greu de explicat de ce traiesc “ca sa ma simt bine” . Ce as putea face mai mult decat sa le rezolv pe toate, oricat de mari ar fi ele, si sa imi dea mereu doar “eu” si “pentru ca.”?

Din punctul meu de vedere, tu ai o viziune asupra vieţii absolut superbă, simplă dar nobilă, optimistă dar realistă. Îndrăznesc să spun că ai reuşit să atingi, cel puţin în acest domeniu, una dintre cele mai înalte trepte de echilibru.

De ce sa ma simt bine intr-un fel sau altul? Pentru ca asa am eu chef. Unele lucruri e bine sa ramana fara raspuns. Poate macar de dragul sanatatii mintale. So, fac ceva, ma simt bine, happy me, ma simt rau, cine sunt eu sa ma plang de ce am, asa ca ma simt bine oricum ar fi. Si e destul de greu, cand nu iti e bine, sa te fortezi sa iti fie. Asa am fost eu alaltaseara. Am iesit pe afara, si am stat putin. Si cum stateam, nu imi era deloc bine, dar, nu aveam cine stie ce motiv. Da, ma enervazem, da, ma certasem, dar de ce sa ma afecteze?

Pentru că eşti om.

Vrei raspunsuri? Nu trebuie sa ai raspunsuri la tot. De ce ai nevoie de raspunsuri? Chiar nu poti sa faci ceva sau sa simti ceva cum simti ca e natural? Poate doar vrei sa stii… Lasa la o parte ce ai fost invatat de mic, ideile implantate in cap, ura fata de altii… Si ai sa stii. Ce anume ai sa stii, e la latitudinea ta. Totusi, ce rezolvi daca stii? Crezi ca o sa te faca mai fericit? Crezi ca daca iti pierzii anii ca sa afli ceva rezolvi ceva? Crezi ca daca gasesti un raspuns cu care nu esti de acord 100% il accepti? Crezi ca nu cauti altul care sa iti convina si nu il gasesti, si mori suparat ca nu stii ceva, cand de fapt stiai de mult? Poate ti-ai raspuns la intrebari de mult. Nu ai avut pe cineva sa confirme. So? Ce simti e cel mai mare adevar pe care o sa il gasesti vreodata.

Okay, singura propoziţie care a avut sens în paragraful ăsta e ultima şi felicitări nu doar pentru că ai gândit-o, dar şi pentru că ai exprimat-o.

În procesul de cunoaştere cel mai bun ghid pe care îl poţi avea este intuiţia. De multe ori, eu, personal, fiind devoratoare de informaţii, dau peste foarte multe teorii argumentate credibil sau din contră, prost argumentate ori deloc. Dar indiferent de cât de puternice sunt argumentele, dacă nu simt că are sens, că e adevărat, nu o pot recunoaşte ca fiind validă. Şi nu e vorba de vreun proces cognitiv, nu, este vorba doar de simţământ.

Adevarul e relativ. Clar. Nu am zis niciodata ca nu e. Cum? Prin subiectivitate. Ai putea zice ca poate fi, dar ca nu e neaparat. De ce totusi? Pentru ca zice asa altcineva? Daca te-ai referi la legile mecanicii clasice, clar adevarul nu mai e asa de relativ, dar vorbesc de chestiile abstracte. Nu prea sunt de accord ca ceea ce simti e ghidat, atat cat e impus de restul lumii. Da, sunt de accord si cu asta, suntem influentati si manipulati, si chiar prin consintentizarea acestui lucru si complacerea in situatie suntem si mai tare manipulati. Dar, refuz sa cred ca pot fi intradevar atat de maleabil. Nu prea vad de ce e rau ca suntem ghidati totusi. Daca se intampla ceva, se schimba perspectiva, nu zic nu, dar poate e spre binele nostru, sau, nu stiu…

Depinde în ce parte suntem ghidaţi şi poate mai important, de către cine. E chiar recomandat să te laşi ghidat uneori, dar să te asiguri că ghidul tău ştie drumul.

So? E la fel de adevarat oricand, desi e diferit. E ce simti. Daca si ce simti e o minciuna, la ce bun sa mai simti? Si daca ai patit ceva, ce? Oamenii se schimba oricum ar fi. La nivel mental la fel. Nu degeaba zicea cineva ca suntem milioane de persoane diferite in fiecare zi. Pai suntem, ai spune. Suntem toti variabile in ecuatii, uneori atarnam mai mult, alteori mai putin… Si daca suntem? Personal nu ma consider variabila nicicarei ecuatii. Da, am contacte cu lumea, nu, nu traiesc in vid, dar sunt doua planuri aici. Am o legatura si cu mine. Si tot eu sunt cel mai important. Nu zic ca restul nu sunt. Si tu esti. Dar tot eu sunt cel mai. Pentru mine traiesc. Voi puteti sa dispareti oricand din viata mea. De ce pentru mine? De ce e asa important? Pai daca nu pentru mine, pentru cine altcineva? Probabil scartaie ceva aici pentru tine. Mie nu mi se pare. Si cum ce e asa important? Important e sa ma simt eu bine.

Un pic egoist, dar… în fond, spiritul de conservare e şi el o formă de egoism, cu toate acestea, este un dat absolut necesar.

Desigur, as putea sa ma simt bine si spunand tot ce am pe suflet, oricand, si am mai facut asta. Nu m-a deranjat lipsa de contact cu lumea, dar nici extraordinar de bine nu a fost. Oricum am fost fericit atunci, si sunt la fel de fericit si acum. Si daca traiesc in alta lume, si sunt altul in capul meu, fata de ce e in exterior, nu inseamna ca ma ascund. Nu, nu… Nu vad de ce ar trebui sa se suprapuna identitatile, sau sa ma simt eu mai rau daca nu se intampla asta. Poate la tine e cineva inauntru acolo, care spune ce sa faci, si te lupti, dar nu castigi mereu. Alea-s sentimente, emotii. Eu nu ma refer la asa ceva. Ma refer la ceva mai mult. O personalitate complet separata de cine se presupune ca esti tu. Suna destul de rau, recunosc, si din pacate nu pot sa fiu prea exact.

Cel mai usor e ca sunt numai eu, si cum doar eu sunt constant fata de mine, pt mine traiesc, pt mine simt, eu trebuie sa fiu cel care se simte bine. Nu mi-a dat nimeni motiv sa traiesc pt el/ea. Si daca face cineva acelasi lucru ca si mine? Nu ma raneste prin dorintele lui? Nu ma afecteaza cu nimic? Daca fericirea pentru el ar insemna sa imi dea mie una in cap? Uite, asta tocmai incercam sa explic. Deci persoana din contact cu exteriorul nu se suprapune cu cea din interior. Sunt doua chestii diferite. Intr-un fel sunt fata de societate, cand fac si compromisuri, si altfel fata de mine insumi, cand sunt perfect liber si sunt pur egoist. Dar pe amandoua le accept si le plac la fel de mult… Daca te limitezi la exterior inca, tot nu cred ca ai inteles. Mai e pana sa gandesti la ce e dupa viata. Intai fa-ti ordine in ce ai acum. MIE nu imi pasa de restul lumii, poate mie cel din contact cu exteriorul imi pasa, dar relativ la fericire doar EU contez. Deci, sa zicem ca nici altuia nu i-ar pasa, asa cum nu imi pasa nici mie de multe. Oricum ar fi, nu are sens sa fii fericit pentru ceva material. Daca acel cineva ar veni la mine si mi-ar lua ochii, tot as fi fericit. Nu mai e vorba de cazuri.

În loc de comentariu, trimit aici: Psihanaliză.

Şi din nou aceeaşi cantitate de egocentrism, sau poate că este vorba doar despre spiritul de conservare, nu numai din punct de vedere fizic, dar şi spiritual. Cu toţii avem mecanisme de apărare, inconştiente, de necontrolat care ne ţin în viaţă; ce fel de viaţă, asta nu mai are importanţă. Viaţa, indiferent de calitatea ei, merită măcar respectată, dacă nu trăită.

Sa zicem ca nu as putea sa fac ceva ca sa ma simt bine, desi nu pare posibil. As avea doua optiuni, si le-as face pe amandoua: Incerc iar si iar si iar si iar, si chiar daca sunt 100% sigur ca nu reusesc, tot incerc pana stiu ca mor incercand, dar macar incerc. Nu pot? Ba pot. De ce? Pentru ca vreau. Vointa umana e mai mare decat ar crede oricine. Si a doua, nu as avea motive sa fiu suparat daca nu pot sa fac asa ceva. M-as irosi degeaba? Fericirea mea e prea importanta, deci nu ar fi degeaba. Din nou, de ce incerc? Ca sa ma simt eu bine. Calea conteaza, si dorinta. Nu rezultatele… Nu in mod special. Nu as avea motive sa nu fiu fericit.

Sunt de aceeaşi părere privitor la voinţa umană – una dintre cele mai minunate caracteristici ale omului. Voinţa umană este un element esenţial până şi în magie, which rocks.

Presupun că eşti genul de persoană care preferă să admire peisajul, să se oprească şi să miroasă florile, uitând între timp unde duce acea cărare şi de ce îşi dorea să ajungă acolo. Eh, e şi asta o abordare, deşi nu ştiu dacă este cea optimă. Dacă mai devreme dădeai dovadă de un echilibru demn de invidiat, de data asta ai ales extrema. Ciudat.

Eu acum sunt fericit. Daca mai aflu ceva, tot fericit o sa fiu. Daca raman asa, tot fericit o sa fiu. Poate tu nu poti sa fii fericit. Poate ai ales o cale care pare ca nu poti sa o schimbi, de pe care nu poti sa te intorci. Sa fie ceva sa te opreasca in orice caz. Sa te macine din interior pana nu ramane nimic. Eu zic ca de schimbat se poate, de inaintat la fel. Ideea e doar sa gasesti metoda. Chiar crezi ca nu se poate altfel? Se poate, ideea e sa fii dispus sa incerci, sa risti, si sa ai orizonturile deschise spre orice, nu ca ortodoxismul, catolicismul, etc…

Foarte frumos, bine gândit, bine exprimat până în punctul în care decizi să faci o comparaţie sau două. Nu ştiu ce să mai spun despre orizonturile creştinismului, având în vedere că acum câteva zile Papa Benedictus a admis posibilitatea existenţei extratereştrilor. Doamne, cât de amuzantă mi s-a părut declaraţia aia! De-a dreptul de senzaţie! În cazul în care nu aţi citit niciun articol pe această temă, deşi mă îndoiesc că nu a făcut ocolul lumii de câteva ori până acum, vă recomand: Extratereştrii mai catolici decât Papa.

Ti-ar fi mai simplu totusi sa imi zici daca ai vreo problema. De ce m-ar interesa? Pentru ca m-ar ajuta pe mine ca dezvoltare spirituala, sa vad care sunt problemele altora, sa compar cu ce am cunoscut eu, sa gasesc alte moduri de rezolvare a problemelor, sa gasesc mai multe raspunsuri si tipuri de sentimente, asta ca parte interioara; ca exterior pentru ca, din momentul asta, imi esti prieten si pentru ca vreau sa stiu macar ca incerc sa te ajut desi nu iei orice sfat ti-as da; ca sa incerc si ca sa ma simt eu bine…

Poate am alte concepte fata de tine. Normal ca am. Nu se putea sa fie aceleasi ca si la tine. Ti-am zis deja, keep an open mind. Poate gasesti ceva in ce zic eu care sa poata fi schimbat asa incat sa te poata ajuta.

Not too open, though.

*

Imi cer scuze pentru vorbele interminabile, si poate aparent fara sens. Eu vreau sa ajut. Recunosc, ma ajut si pe mine in acelasi timp, si faptul ca recunosc asta ma face sa par extraordinar de egoist, dar daca stai sa te gandesti putin asta face fiecare cand vrea sa ajute pe altcineva. Majoritatea vor bunuri materiale cand ajuta. Eu ajut pentru bunuri spirituale, daca se pot numi asa. Oricum, frigul si ora nu imi permit sa continui. Sper ca te-am ajutat cu ceva, daca nu, intotdeauna sunt dispus sa sfatuiesc, sa ascult si sa ajut in ce masura pot. Succes in continuare!

Bună încheiere. Very inspiring.

Per total, un post al naibii de lung, dar pe cât de lung pe atât de sincer. Mi-a făcut plăcere să-l citesc şi mult mai multă să-l comentez. Sper doar ca străinul meu preferat, mourning sage să nu se simtă jignit de iniţiativa mea de a-i comenta gândurile şi sentimentele.

În apărarea mea spun că textul a fost făcut public şi este în continuare public, drept urmare poate fi citat şi comentat de câtre oricine atâta timp cât se precizează sursa materialului original: Eternal Darkness of a Teenage Mind, postul intitulat Filozofia pestelui si a apei sambetei.

Trăiesc şi mă bucur de asta, sunt teafăr şi mă bucur sau cel puţin mă amăgesc să cred asta.

De multe ori am afirmat că trăiesc în ţara unde nu mă mai miră nimic şi de tot atâtea ori mi-am confirmat acest lucru. Trăiesc în ţara unde am fost lovit în mijlocul trecerii de pietoni (sunt teafăr şi nevătămat) iar şoferul, în nemărginitul lui altruism m-a întrebat de ce nu mă uit pe unde trec, după ce înainte de accident am avut contact vizual cu el, omul care putea sa mă omoare la 20 de metrii de mama mea, şi am înaintat convins fiind ca va opri. Puteam să fiu eu, putea să fie altcineva, putea să fie o celebritate sau puteai să fii tu, si asta ar fi contat. Dar nu a fost nimeni şi lumea încă se roteşte.

(Vă recomand continuarea: 20 — Vladimir Chira)

N-am mai scris de mult, dar ce contează? Nu cred că îi era dor cuiva de aberaţiile mele.

Dar acum mă simt nevoită să spun şi eu ceva despre un blog, de aici, de pe WordPress care pur şi simplu m-a… nu pot spune şocat, pentru că aş minţi, dar sigur mi-a lăsat un gust amar.

Sunt piţipoancă, deci exist! (vezi blogroll) este… la naiba, nici nu ştiu cum anume să definesc blogul, dar ştiu cum să definesc intenţia autorilor: fără speranţă! Da, trist, ştiu, dar nimeni nu va fi sensibilizat de câteva poze marca hi5.

Cu toţii am vizionat astfel de poze – e plin internetul de ele –, unii dintre noi şi cunoaştem astfel de domnişoare precum cele capturate în mai sus menţionatele poze. Sincer, nu cred că am avea cum să nu cunoaştem cel puţin o astfel de fată pentru că, la fel cum aţi spus şi dumneavostră [autorii blogului], aceste femei sunt la tot pasul, le găseşti oriunde, oricând – sunt un fel de Dumnezeu al prostiei incurabile.

Nu, nu sunt rea, sunt al naibii de realistă când spun că aceste domnişoare – şi cuvântul domnişoară este cu mult peste ce pot spera aceste femei să ajungă vreodată, la naiba, dar parcă nici statutul de femeie nu-l merită unele! – sunt de-a dreptul dobitoace. Probabil că o să primesc foarte multe palme pentru acest blog din partea unor oameni care încă mai speră la un viitor mai luminat, dar, la naiba, eu nu-l văd oricât aş încerca. Închid ochii strâns şi tot ce văd în viitorul nostru e o piţipoancă pe post de Primă Doamnă. Frumos viitor, nu-i aşa?

Nu poţi blama o persoană că nu s-a născut frumoasă, dar o poţi blama în momentul în care îşi exploatează urâţenia cu atâta plăcere, nonşalanţă şi lipsă de respect pentru oamenii din jur. Eu înţeleg să te minţi pe tine însuţi pentru a putea dormi noaptea. Înţeleg să te faci să crezi că eşti frumos, inteligent, amuzant sau orice altceva ce în mod sigur nu eşti, dar în momentul în care ai ajuns să nu mai poţi deosebi minciuna de cruda realitate, eh, atunci pot urla cu încredere celebrul: Houston, we have a problem!

Revenind, spun lipsă de respect pentru că eu am fost învăţată că atunci când ieşi în lume trebuie să încerci să arăţi decent în aşa fel încât oamenii să nu se simtă jenaţi de apariţia ta. Da, pe mine, personal, mă irită urâţenia, da, pe mine mă prost dispune urâţenia şi da, am pretenţia ca până şi cel mai urât om să încerce să arate prezentabil şi decent atunci când se duce la piaţă şi dă ochii cu societatea.

Dar ceva îmi spune că în cazul acestor domnişoare nu este vorba de urâţenie, pentru că multe dintre ele sunt chiar draguţe, dulci, trăsături finuţe, ce mai? sunt plăcute! Însă ceva se întâmplă, intervine ceva ce le transformă în piţipoance la fel cum Cenuşăreasa s-a transformat în prinţesă. Ah, da, prostul gust! Spiritul de turmă în splendoarea lui. La naiba, Cenuşăreasa s-a întors la cine şi ce era după ora douăsprezece, fetele astea când se trezesc la realitate? Când se termină toată porcăria asta? Când realizează şi ele că ceea ce fac ele nu este laudabil, nu este admirabil, nu este nici măcar normal?

Poate greşesc, poate că nu, este doar o părere, nicidecum un adevăr absolut şi conform părerii mele relative eu acuz orice piţipoancă de lipsă acută de raţionalitate.

Le-am spus şi băieţilor (presupun că sunt băieţi!) care au avut ideea strălucită de a prezenta diferite piţipoance sub forma unui pamflet: aceste fete trebuie adunate şi aruncate într-o şcoală catolică alături de maicuţe şi tot ceea ce le va fi permis să facă acestor fete va fi să îşi formeze o educaţie şi mai presus de asta, o nenerocită de personalitate!

Eu susţin cauza autorilor blogului Sunt piţipoancă, deci exist! doar pentru că sunt de părere că fetele astea trebuie să se vadă prezentate şi în altă lumină decât cea roz-bonbon a camerelor lor fandosite.

De asemenea, eu propun integrarea cuvântului “piţipoancă” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române; realitatea trebuie recunoscută!