About

• Accesând acest site sunteţi de acord că informaţiile prezente au un caracter exclusiv subiectiv.

• Autorul acestui site nu îşi asumă responsabilitate pentru veridicitatea informaţiilor furnizate.

• În cazul în care nu puteţi accepta această unică şi simplă condiţie sunteţi rugaţi să navigaţi cât mai departe de acest site.

În cazurile extreme în care simţiţi nevoia să-mi adresaţi o întrebare, vă rog, folosiţi doar adresa de e-mail ladyoswalds@gmail.com

Începutul…

Mama m-a numit Mădălina. Eu n-am avut nimic de spus.

M-am născut la Spitalul Municipal Bucureşti. Am crescut în sectorul 6 al minunatei noastre capitale. Iar, n-am avut nimic de spus.

La 8 luni am încercat să merg singură, fără ajutorul cuiva. Am căzut. M-am speriat teribil. Am încercat a doua oară după aproape un an.

Circumstanţele au făcut în aşa fel încât să nu îmi cunosc tatăl, iar timpul petrecut cu mama mea să fie prea scurt pentru a putea însemna ceva. Nu, părinţii mei nu sunt morţi, ci doar… indisponibili.

Am fost crescută de bunici. Şi mătuşi. Şi un unchi. Aşa am ales să fie.

Am un frate de şapte ani. Pot număra pe degetele de la o mână ocaziile când l-am văzut. Fratele meu nu vorbeşte limba română, deci nici dacă ocaziile ar fi fost mai numeroase, nu ar conta prea mult.

Nu am fost la grădiniţă. Nu sufeream copiii. Nu mâncam la prânz. Nu dormeam la prânz. Din fericire, pe bunica mea nu a deranjat-o asta.

Anii petrecuţi în şcoala generală au fost atât de neplăcuţi pentru mine încât i-am şters aproape complet din memorie. Îmi amintesc că-mi detestam învăţătoarea şi 80℅ din colegi.

Anii de liceu au fost interesanţi. Educativi. Formativi. Liceul m-a ajutat să devin cine sunt. Am avut parte de câţiva profesori excepţionali care au însemnat foarte mult pentru mine şi pentru dezvoltarea mea. Mi-am detestat 90℅ din colegi.

Surprinzător, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, până acum, nu are un impact prea mare asupra mea. A fost genial de plăcut primul semestru al primului an, probabil din cauza entuziasmului meu. Între timp, entuziasmul a murit şi tot ce a rămas din FJ sunt suporturile de curs.

Nu detest pe nimeni. Oh. Mint. Detest un coleg. Regresez.

Mi-am făcut rost de o pisică. Îmi mănâncă zilele, bestia, dar o iubesc teribil.

Continuarea… 20 de ani

Spre teroarea mea, pe vremea când aveam paisprezece ani (îmi amintesc cu certitudine vârsta!) am început să gândesc. Senzaţia pe care conştientizarea lumii mi-o dădea m-a speriat. Nu mi-a plăcut ce am văzut în jurul meu, nu mi-a plăcut în ce mă transformau imaginile care mă înconjurau.

Previzibil, m-am răzvratit şi am luptat în stilul pre-adolescentin: am ascultat Paraziţii. În scurt timp, limbajul vulgar pe care îl savuram ascultându-i (asta e tot ceea ce creierul meu percepea la vremea aceea dintr-o piesa a celor de la Paraziţii) nu a fost deajuns. M-am plictisit repede.

Au urmat Rammstein, Marilyn Manson, Dimmu Borgir, ce mai? greii industriei muzicale menite să hrănească teribilismul adolescentin. Muzica lor era sursa mea de hrană atunci când paharul dispreţului pentru societate se golea.

Greşeala vieţii mele: am început să citesc. La scurt timp, am început să-mi aşez pe hârtie gândurile asupra a ceea ce citeam, vedeam şi simţeam. Am ales hârtia în detrimentul  unei fiinţe umane pentru că, încă de pe atunci am ştiut că puţini ar fi cei care ar înţelege ce aveam eu de spus. Nu vreau să par arogantă şi nici nu vreau să dau impresia unei fetiţe răsfăţate, sau mai rău, a unei persoane cu ceva probleme de natură psihologică. Nu. Spun doar ceea ce simţeam atunci. Eram înconjurată de fiinţe pe care eu nu le consideram capabile să înţeleagă sau mai bine spus, nu le consideram capabile să asculte ce aveam eu de spus. Hârtia asculta întotdeauna.

Am început să fiu pasionată până în punctul obsesiei de religie. Voiam să ştiu totul şi credeam că religia îmi va spune acest „tot” pe care îl căutam. Voiam adevărul, dar nu eram pregătită să îl înţeleg.

Am început citind despre religia anticilor. N-am găsit răspunsurile acolo. Am continuat citind despre religii mai moderne, ca să spun aşa. Am dat peste satanismul modern, al lui LaVey. Oh, m-a fermecat! Mintea mea era fascinată de o carte de 100 de pagini. O perioadă (15-16 ani) -cea mai cretină perioadă a adolescenţei mele- am crezut în vorbele lui LaVey.

Apoi, în clasa a 10-a, brusc, ceva s-a întâmplat. M-am trezit (şi nu, nu am dat cu capul de noptieră şi nici nu era dimineaţă când m-am trezit). LaVey şi vorbele lui au început subit să-şi piardă din misticism, iar eu am continuat să caut răspunsuri pentru întrebări vechi şi noi.

Am studiat creştinismul. M-am reîntors la religiile anticilor. Mi-am formulat idei proprii ca apoi să le găsesc într-o altă formulare în textele filosofilor antici. (Nu, nu mă înţeleg prea bine cu filosofii altor timpuri!) Am continuat citind despre buddhism, hinduism, despre marile religii ale lumii, despre miciile religii şi filosofii create cu mii de ani înainte ca eu să mă fi născut. Am devorat orice referire la ştiinţele oculte şi am citit zeci de teorii atât vechi cât şi noi cu privire la fiinţa umană în complexitatea ei. De-a lungul timpului, am dat de teorii tâmpite până în punctul prostiei incurabile, dar şi de unele frumos argumentate care m-au dus mai aproape de un răspuns satisfăcător.

Farmecul căutării unor răspunsuri este că atunci când într-un final, ai găsit răspunsul unei întrebări alte trei întrebări se nasc din acel răspuns, şi porneşti de unde ai început. Căutarea nu se termină niciodată, decât dacă voim să o încheiem. Mulţi dintre noi nici măcar nu au curajul să o înceapă, alţii îşi pierd puterea pe drum.

Căutarea mea nu s-a terminat încă. Mai am de mers…

Am doar 20 de ani şi am trecut prin atâtea etape încât pare imposibil, privind din exterior. Am cunoscut mulţi oameni — unii m-au ajutat fără ca eu să ştiu, alţii din contră, m-au ghidat în direcţia opusă celei pe care ar fi trebuit să fiu, dar în felul lor, şi ei mi-au acordat un minim de ajutor.

Poate pare ciudat, dar cumva, am devenit oamenii care au trecut prin viaţa mea. Cumva, le-am adunat esenţele şi am devenit eu. Le mulţumesc acum, în tăcere.

Nu am avut privilegiul să cunosc fericirea, însă savurez bucuria fiecărei glume auzite, fiecărui zâmbet văzut, fiecărei bucăţi de ciocolată simţită topindu-se pe vârful limbii, fiecărei adiere de vânt rece şi curat lovită de pielea mea.

Nu am avut privilegiul să simt iubirea, dar încerc cu toată fiinţa mea să rezist nepăsării.

Nu sunt perfectă, dar nici nu mă consider vrednică de perfecţiune.

Nu deţin niciun adevăr, ci doar opinii bazate pe experienţe şi pe sentimentele generate de acele experienţe. Pentru mine, adevărul se naşte din mine şi în mine moare, odată cu mine. Nu îmi pasă că un om, înaintea mea a răspuns întrebărilor mele. Nu am încredere în el. Nu l-am cunoscut. Nu am împărtăşit gânduri şi teorii. Nu mă încântă faptul că un străin a pierdut nopţi întregi frământându-şi inima, sufeltul şi mintea să dea nişte răspunsuri. Apreciez, desigur, efortul celor dinaintea mea şi adesea voi lua în considerare descoperirile lor, dar îmi păstrez dreptul şi distracţia de a-mi face propriile descoperiri.

Cel mai probabil, eu nu caut adevăruri absolute, ci doar adevărurile vieţii mele.

Acum, viaţa mea este condusă de un singur sentiment: frica. Conştientă de acest lucru, atunci când am puterea şi motivele necesare, fac orice-mi stă în putinţă să lupt împotriva ei. De cele mai multe ori, însă, frica mă învinge şi fug de realitate. Nu-mi spuneţi că sunt încăpăţânată. Ciudată. Neînţelegătoare. Crudă. Iraţională. Nu sunt. Frica din mine este.

De foarte multe ori mă întreb ce anume vreau eu de la viaţa mea. Momentan, nu am găsit răspunsul pe care îl caut. Sigur, sunt momente în care simt că tot ceea ce vreau de la viaţă este să fiu lăsată în pace, să dorm, sub plapumă, la căldură şi întuneric. Dar acelea sunt doar momente… Sau nu sunt?

Ca orice alt text scris de subsemnata, şi acesta se va termina la fel de abrupt.  Eu vă las în compania acestor mici adevăruri despre mine, cea din spatele cuvintelor şi bineînţeles, în compania cuvintelor. Fiţi invitaţii mei să răsfoiţi acest blog, dar încercaţi să vă abţineţi de la comentarii inutile.

Nota Bene: O singură Fiinţă are dreptul de a-mi judeca sentimentele, gândurile, vorbele şi acţiunile, iar aceea fiinţă, amice, nu eşti tu. Dar ai încredere că Universul are dreptul la o părticică din mine, iar din acest motiv am certitudinea că o să ne vedem cândva, într-un loc asemănător cu acesta, doar un pic mai fierbinte.

Posturi relevante:

• Psihanaliză