I killed the Devil

Astăzi, 5 decembrie 2008, subsemnata, adică eu, am ucis diavolul.

Ultimele două luni le-am petrecut în iad, alături de dracu’ si de adepții lui.

A fost amuzant, o experiență nouă, dar hai sa nu o repetăm, oke?

După ce l-am omorât, eu m-am întors la facultate si mi-am văzut de profesorii octogenari, de colegii piţiponci si de traficul haotic.

În iad, lucrurile s-au schimbat drastic. Sau cel puţin aşa promitea Diavolul. Au început sa apară fluturași şi iepurași roz, câteva steluțe aurii, şi dintr-o dată, diavolii s-au crezut in rai. Ce nu știau ei era ca tot în iad erau, numai ca dracu’-şef s-a gândit ca e timpul sa îi mai hrănească cu niște idei paradisiace, așa că le-a aruncat câteva steluțe si inimioare, o briza răcoroasa după atâta amar de zile de temperaturi peste 100 grade Celsius.

Dracii, fericiți, fiecare pe la posturile lor noi împodobite cu floricele frumos colorate, eu, pe Pământ, cu picioarele bine înrădăcinate în iarba artificială din Gradina cu Fântâna neo-modernista din fata facultăţii.

M-am crezut zmeiţă şi am strigat sus şi tare ca 10 ore, 5 zile pe săptămână de sclavagism nu o sa se pună în calea mea. Eh, s-au pus, şi s-au pus al naibii de bine, până când m-am hotărât eu să mă antrenez pentru maratonul de 100 m garduri şi am sărit peste ele, fără probleme? Nu, cu ceva probleme.

Ce am învăţat din cele doua luni în iad?

Dracii sunt mai ai dracu’ decât dracu’, răutatea nu are limite şi nu are nici motive. Răutatea pur şi simplu e. La fel şi lipsa de compasiune, solidaritate sau respect.

Nu există corectitudine şi respect in iad. Ori urli şi ragi ca un leu, le arați ca nu ești slab, ori ești călcat în picioare ca un gândăcel. Mama avea dreptate, cu bun simţ, respect şi atitudine cordială nu avansezi, nu reușești decât să fi văzut ca un gândăcel care așteaptă sa fie strivit. Eh, nu m-au strivit, dar nici mult nu mai dura.

Am aflat pentru a n-a oara că oamenilor nu le pasă. În principiu, nu le pasă de nimic, decât de ei înşişi.

Minciuna ţine loc marketingului.

Titulatura nu face doi bani. Ai impresia că un nume sonor aduce de la sine şi anumite norme “europene”, anumite standarde de munca. Nu, titulatura sonoră nu ascunde altceva decât sclavia capitalistă la care ne supunem cu toții cel puțin o data in viață.

Dezinteresul faţă de angajați… nu! dezinteresul faţă de oameni este un trend în iad, unul al naibii de molipsitor.

Ierarhia in iad nu funcționează așa cum ar trebui. Tu, ca un Aghiuță, mic, învăţăcel trebuie să caști gura la orice porcărie pe care un oarecare drac cu pretenții de Diavol ţi-o îndeasă în cortex. Ce nu ştie, dracul acela cu pretenţii este că şi el este tot un Aghiuţă, dar unul mai bătrân.

Oamenii nu mai cred in idealuri, nu mai au ţeluri pentru care trebuie să muncești cu inima, cu gândul si cu spiritul pentru a le atinge.

Am învăţat ce trebuie să fac atunci când o să mă vad în alt iad mioritic: o sa renunț la idealuri, principii, moravuri, şi orice rămăşiţă de morala. O sa îmi pese de bunăstarea mea şi doar de a mea. O să tac în faţa şefului, şi o sa-mi fiu propriul şef când el pleacă acasă. O sa mint şi o să înşel, dracu’ m-a învăţat cum. O să  dau impresia că într-adevăr contez, o să mă prefac că valorez ceva, şi lumea o să mă creadă şi o să mă privească altfel de la bun început. Nu o sa tac decât în situațiile în care dracu’ vine in vizită, sau adepții lui stau la pândă, gata-gata să raporteze ceva suculent şefului.

Astăzi, 5 decembrie 2008, documentaristul pentru NewsIn l-a omorât pe Diavol, apoi s-a sinucis. De astăzi, m-am întors în Purgatoriu.