Oare care este motivul pentru care cei din jurul meu simt nevoia să-mi dea sfaturi de genul: „Dacă nu minţi, nu vei ajunge nicăieri în viaţă”, „Dacă mergi pe principiul că dacă nu poţi face ceva bine, mai bine nu faci deloc, nu vei reuşi să faci nimic” ş.a.?

Par atât de naivă încât trebuie să mi se spună şi să mi se repete nişte porcării pe care până şi un copil de gimnaziu le recunoaşte ca fiind adevărate?

Cunosc aceste lucruri, şi le cunosc foarte bine, dar nu le voi accepta! Refuz să duc o viaţă de acest fel – decât o astfel de viaţă mai bine moarte. Pentru mine, o viaţă trăită după astfel de valori – sau mai bine zis, non-valori – este moarte, moarte a spiritului şi moarte a minţii.

Mi se spune la fel de des, că nu voi gândi aşa până la capăt, şi eu spun de fiecare dată că orice este posibil. Posibil, da, dar nu probabil!

E dureros să îţi dai seama că oamenii din jurul tău nu au niciun strop de încredere în tine, în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi face. Te face să simţi ca şi cum nu ai exista — citându-l pe profesorul de Psihologie a comunicării –, îţi neagă existenţa cu atât de multă nonşalantă încât pentru o secundă sau două nu poţi să nu te gândeşti că au dreptate — nu exişti.

Oare sunt atât de greşit construită pentru că refuz să îmi las viaţa trăită de altcineva, de altceva decât propria-mi persoană?

Nu voi ceda, indiferent de viaţa pe care o voi avea trăind după propria mea conştiinţă şi după propriul meu suflet. Prefer să mor în mizerie, în noroi, ştiind că nu am îngenuncheat în faţa non-valorilor decât să trăiesc fericită, în lux şi comoditate cu mintea măcinată de vine şi cu sufletul pătat de sângele altora. Şi voi face aceste lucruri nu doar pentru că vreau, în speranţa unei vieţi trăite frumos, ci şi pentru că pot! Pot face aceste lucruri şi nimeni nu-mi poate lua această abilitate, oricât ar încerca.

Numiţi-mă naivă, romantică, idealistă, chiar utopică, numiţi-mă cum consideraţi de cuviinţă – e dreptul fiecăruia –, dar nu-mi cereţi să mă schimb în momentele în care eu nu văd necesitatea unei astfel de schimbări. Nu sunt proastă, văd un viitor posibil în care voi fi nevoită de circumstanţe să îmi tai bucăţi întregi din suflet pentru a supravieţui – dar sunt conştientă de faptul că este numai o posibilitate, nicidecum o certitudine.

În fond, cartea mea este The Wheel of Fortune, prefer să cred că zeiţele sorţii îmi vor surâde, şi o vor face pentru că ele îmi cunosc toate secretele.

(Până şi Einstein e de acord cu mine când spune: Try not to become a man of success, but rather try to become a man of value. Dar, nu! Einstein a fost un dobitoc, ce ştie el?!)