Sunt atâtea de spus, dar eu nu mai vreau să spun nimic.

Oare e prea devreme pentru mine să realizez că tot ceea ce facem cu toţii este să ne irosim timpul vorbind?

Am un sentiment adânc infiripat în mine care-mi spune că nu contează, că totul e pentru nimic, că nimicul e totul.

Amintindu-mi de anumite discuţii pe care le-am purtat cândva cu anumite persoane îmi dau seama că lumea nu vrea să se schimbe. Nu voi renunţa la ideea că lumea poate fii schimbată, asta în niciun caz. Să fim serioşi, şi eu mă pot arunca de pe bloc, dar asta nu înseamnă ca vreau să o fac.

Lumea se simte bine, cine sunt eu să distrug un aşa sentiment fabulos?

Scriu rândurile astea perfect conştientă că nu contează.

Nu pot să nu mă întreb ce contează, acum şi aici.

Dar cu toţii ştim că nu are nicio importanţă.