Nimic nicăieri

E ceva teribil de greşit cu mine dacă nu mă încântă nici măcar un pic notele mari la examene?

Nu mă încântă pentru că nu reprezintă nimic. Nu mă reprezintă.

Nu mă încântă pentru că nu a fost nevoie de nicio noapte albă, de niciun efort voluntar depus în procesul de învăţare. Mă întreb dacă oare a existat un proces de învăţare.

Nu mă încântă pentru că nimănui nu-i pasă (în afara de membrii familiei mele care au impresia că înseamnă ceva o notă bună la un examen) şi nu mă încântă pentru că nici măcar mie nu-mi pasă.

Nu a însemnat nimic. Totul a fost absolut pentru nimic. O să mă obişnuiesc cu ideea că nu contează, o să mă obişnuiesc cu ideea că pentru o teză la istorie în clasa a 11-a învăţam până nu mai vedeam bine sau până nu mai puteam să mă ţin pe picioare de oboseală, iar acum după maxim cinci ore petrecute cu suportul de curs în faţă obţin punctaj maxim la orice examen.

Dar cui îi pasă?

Mie îmi pasă pentru că nu e corect, ceva nu e cum ar trebui, ceva e absolut greşit.

Iar cei cărora ar trebui să le pese pentru că sunt în măsură să îndrepte ceea ce e greşit, în momentul ăsta, se uită nemişcaţi la un perete alb şi îşi reamintesc motivele mai mult decât subiective pentru care nu le pasă.