Peste câteva ore trebuie să mă prezint la primul examen: limba română contemporană.

Da, ştiu, sună atât de frumos, atât de melodios: limba română contemporană, atât de poetic… Oh, Doamne!

Dar vă asigur, că nu e atât de drăguţ pe cât sună să fi nevoit să înveţi „detalii tehnice” cu privire la fonetică, fonologie şi lexicologie. E al naibii de iritant!

Citesc douăzeci de pagini şi ameţesc. Vorbesc foarte serios, ameţesc!

Da, e foarte interesant, într-adevăr, dar în acelaşi timp e atât de inutil! Spuneţi-mi cine Dumnezeului se mai oboseşte să despartă în silabe când poţi redacta textul în aşa fel încât să nu fi nevoit să o faci. Ce rost are să înveţi unde se pune accentul pe ce cuvânt când ştii cu siguranţă că peste un an sau doi, o altă ediţie a DOOM-ului îşi va face apariţia şi tot ce te-ai chinuit tu să înveţi se va duce naibii doar pentru că aşa dictează DOOM-ul? La naiba cu fonetica şi fonologia! E inutil! Nu spun că nu ar trebui să ştim cum să vorbim şi să scriem corect limba română, nu, nu spun asta. Spun doar că nu are niciun rost, doar atât.

Recunosc, sunt furioasă pentru că a trebuit să învăţ foarte multe detalii plictisitoare, detalii pe care ştiu că nu le voi mai folosi vreodată. Problema mea este că eu ţin foarte mult la acea activitate cerebrală de 10% şi nu-mi place când sunt nevoită să-mi folosesc procentajul preţios pentru a memora inutilităţi de genul: „Cele mai frecvente foneme româneşti sunt: vocale: e (12,8%), i (7,55%), u (6,6%), a (6,1%), o (3,8%), î (2,3%); diftongi: ea (1,01%), oa (0,65%), ia (0,5%), ui (0,4%), ie (0,3%), ai (0,35%); triftongi: iau (0,1%); consoane: m (5,3%), n (4,6%), t (3,9%), k (3,8%), r (3,7%), l (3,6%).” (Ion Toma, Limba română contemporană, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, pagina 37) Spuneţi-mi şi mie la ce îmi va folosi informaţia aia, vă provoc să-i găsiţi o utilitate! Şi uite aşa s-a mai ocupat un procent din creierul meu.

Am impresia că o să pic examenul ăsta, nu ştiu de ce, cred că am un filing.