Cafeaua dimineţii
Zece dimineaţa, Universitate, o cafenea, muzica anilor ‘80.
Nu mă pot stăpâni să nu fiu copleşită de un sentiment straniu; probabil că e vorba de domnul cu păr cărunt şi costum din trei piese, gri, care tocmai a folosit soneria să atragă atenţia chelnerului. Să fim serioşi, cine foloseşte soneria? Eu nici măcar nu ştiam că există…
Subiecte de discuţie între trei fete (toate blonde!): fraţii care le ocupă locurile binemeritate la calculator, sesiunea (lua-o-ar naiba!) şi viteza de upload (surpriză-surpriză! Internetul cu viteza luminii stinse ne provoacă la discuţii).
Măcar muzica e bună. Păcat că nu prea se aude clar peste glăscioarele suave ale blondelor entuziasmate.
Când am ajuns aici, ştiam sigur că o să iau loc la masa mea preferată, o să comand o cafea cu extra-zahăr şi o să lucrez în linişte. Doar e 10 dimineaţa! Mă gândeam că şansele să fiu deranjată de o cafenea aglomerată sunt slabe. În maxim zece minute, slabele şanse s-au transformat într-o crudă realitate când cele trei blonde, dintr-o cafenea cu două etaje, absolut pustie, au ales masa alăturată. (Subiect nou între blonde: „Inimă de ţigancă”)
Mi-am dat seama că nu o să am parte de o dimineaţă reuşită atunci când nu mi-am recunoscut chelnerul. Ei, bine, nu l-am recunoscut pentru că nu purta tricoul roşu, dar totuşi, un semn deloc favorabil!
Nu mai am foi!
La naiba, cred că e prima oară când îmi întrerup şirul gândurilor din lipsă de foi!
Plimbarea serii
Şapte seara, într-un taxi, cu familia.
Eu nu obişnuiesc să fac cumpărături pentru că mă agasează. Nu există nicio etapă a ritualului care să mi se pară câtuşi de puţin atrăgătoare, dar, în seara asta aveam două opţiuni: ori dormeam ori mă duceam cu ai mei la cumpărături. Dacă adormeam, în mod sigur nu mai ajungeam la facultate a doua zi, deci m-am hotărât să mă duc cu ei la cumpărături, în speranţa că o să găsesc şi eu nişte beţişoare parfumate – singurul lucru pe care voiam să-l cumpăr, nu l-am găsit în tot Carreffour Militari. Pff, evident!
Mă rog, după ce a terminat mama de cumpărat trei sferturi de Carreffour, am luat un taxi.
Ideea la care vreau să ajung, evitând prea multe cuvinte, este că am ajuns să fiu agăţată de taximetrişti cu ai mei în maşină! Cum e posibil aşa ceva? Eu tot nu înţeleg. Când vezi o fată cu părinţii, cu un copil de şase ani lângă, cum poţi să-i faci avansuri? Mă rog, ai mei nu au zis nimic, în afara faptului că au încercat să mă „laude” cu cele mai nereuşite activităţi ale mele, aluzie prea subtilă pentru taximetrist.
(I am beautiful, you just can’t see it. Get some fucking eyeglasses, moron!)
Lăsând la o parte blondele şi taximetriştii, revista merge bine. Sper că până la sfârşitul lui februarie, cel târziu, primul număr va fi gata.
