Cărţile

Singurele momente când sunt într-adevăr fericită sunt acele momente (din nefericire, din ce în ce mai rare) când citesc; indiferent că este vorba de un roman dramatic, de o nuvelă comică sau de gândurile profunde – şi de cele mai multe ori nebuneşti – ale vreunui filosof celebru, eu sunt fericită.

Mă pierd cu orele întregi în acţiunea minţii scriitorului şi adesea când mă opresc pentru câteva secunde să-mi pun în ordine propriile gânduri haotice nu reuşesc preţ de câteva momente să percep realitatea mea şi nu realitatea personajului principal ale cărui sentimente şi vorbe rămân întipărite adânc în mine. La propriu, uit de tot ceea ce mă înconjoară şi cartea se transformă în centrul universului meu în jurul căruia spiritul meu gravitează într-un ritm lent.

De multe ori, deşi mi se închid ochii de oboseală refuz să-mi aşez capul pe pernă şi nu o fac până în momentul acela sfăşietor în care termin de citit cartea. În cazul în care corpul se dovedeşte a fi mai puternic decât mintea şi adorm înainte ca acţiunea cărţii să se fi sfârşit, influenţe mai mult sau mai puţin plăcute îmi invadează somnul şi mă trezesc amintindu-mi vise parcă rupte din paginile cărţii rămase necitite.

Acum ceva timp, o femeie pe care o admir enorm mi-a spus că eu mă refugiez în cărţi de fiecare dată când în viaţa mea există ceva ce nu merge tocmai bine; fug ca o laşă şi mă scufund în vieţi care nu au existat niciodată încercând să o dau uitării pe a mea; precum un hoţ de vieţi trăiesc destinele personajelor călcându-l în picioare pe al meu. Nu îmi este ruşine să recunosc că sunt un copil speriat, un suflet laş; la fel cum nu îmi este ruşine să recunosc că asta nu este tot ceea ce sunt.

După aproape un an de zile am înţeles ce a vrut să spună acea femeie: rezultatele mele şcolare nu au fost niciodată rodul sclipirii minţii mele sau a afinităţii mele faţă de studiu, nici măcar al vreunei încercări voite, al vreunui efort voluntar depus în acest sens. Nu… chiar deloc. Ce e mai blamabil este faptul că i-am lăsat pe cei dragi mie să creadă această minciună frumos construită, deşi nu cred că am făcut-o din răutate. Într-adevăr, conştientizam că părerile exagerat de bune ale celorlalţi în această privinţă erau eronate, dar chiar de aş fi vrut să corectez greşeala nu aş fi ştiut cum pentru că eu nu cunoşteam pe atunci adevăratul motiv al relativului succes şcolar de care mă bucuram… sau mai bine spus de care se bucurau.

Succesul meu (de-a dreptul interpretabil!) s-a datorat nemulţumirii mele continue faţă de mine şi faţă de viaţa mea. Laşitatea (general percepută ca şi defect) a fost cea care m-a ajutat – dacă mă pot exprima aşa – de-a lungul timpului. Nu-mi convenea ceva? Nicio problemă, aveam leacul: o carte cât mai grea de înţeles şi cât mai voluminoasă rezolva totul pentru că îmi aducea dulcea uitare. Pentru mine, cărţile s-au dovedit a fi mai eficiente decât drogurile şi alcoolul la un loc. Circumstanţele au făcut ca în majoritatea timpului singurele foi cu multe litere desenate pe ele care erau disponibile au fost manualele. Uneori, din lipsă de ocupaţie sau resurse mă trezeam în braţe nu cu o carte sau un manual ci cu un caiet pe jumătate mâzgălit cu scrisul meu „bizar” (cel puţin aşa îl cataloga profesorul de filosofie).

Eh, din păcate nu mă pricep la încheieri (la fel cum nu mă pricep nici la introduceri) aşa că voi lăsa aceste pagini să se termine simplu cu un punct.

Oh, un ultim gând: am o explicaţie pentru inutilitatea mea absolută atunci când vine vorba de introduceri şi/sau încheieri. E chiar simplă raţionalizarea mea: nu mă pricep la introduceri pentru că mi se par nefolositoare; sunt genul de persoană care atunci când are ceva de spus preferă să o facă fără dulceaţa greţoasă a introducerii. Niciodată nu mi-au plăcut drumurile ocolite sau prelungirile inutile, îmi face plăcere să-mi transmit mesajul cât mai repede, mai clar şi mai bine. Cât despre încheieri… ei bine, îmi place să-mi las cititorul/ascultătorul învăluit de o ceaţă de mister, like the American would say: “Always leave them wanting more”. Dar lăsând la o parte încercarea mea de a mă scuza, sincer nu ştiu cum să închei ceva şi nici nu pot spune că îmi face o prea mare plăcere să o fac. (Am episoade întregi din viaţa mea care deşi sunt terminate în mod oficial, eu nu le-am făcut nicio încheiere; pentru mine ele încă sunt acolo, undeva, aşteptând.) Acum să revin la scuze: prefer să las încheierea la aprecierea cititorului/ascultătorului (din moment ce eu nu sunt în stare să o formulez), prefer să-l forţez – într-o oarecare măsură – să gândească, să-şi imagineze, să empatizeze şi să construiască un final după bunul lui plac; în final, oricum nimeni nu ştie care e finalul sau dacă măcar există unul…

Punct.