De ce nu e frumos stilul ăsta de a scrie cu multe metafore, epitete cât cuprinde si personificări din alea filosofice — în sensul că îţi trebuiesc cel puţin două minute de procesare intensă a frazei ca să percepi ce voia de fapt autorul să-ţi transmită?

Păi e simplu: e greoi! E al naibii de greoi. Pe mine sincer mă sictireşte să citesc aşa ceva, farmecul ăsta al aranjării sofisticate a cuvintelor eclipsează complet ceea ce e cu adevărat important: mesajul.

Când vine vorba de o poezie încărcată de metafore şi alte figuri de stil parcă nu e atât de kitschy, dar când vorbim despre proză… eh, deja devine o imitaţie proastă a literaturii.

Sau mai întâlneşti persoane care scriu în engleză şi folosesc cuvinte shakesperiene gen: shall, thy, naught, thee, art şi alte porcării asemănătoare. Frate, sunt englezi în ziua de azi care habar n-au ce înseamnă cuvintele alea, şi tu ca român le foloseşti doar de amorul artei sau pentru că sună bine, sau mai grav: le foloseşti pentru că te fac să pari mai wow-like în ochii cititorului.

Doar pentru că nu-mi face plăcere o astfel de abordare nu înseamnă însă că încurajez folosirea limbajului colocvial sau vulgar, pentru că în ochii mei un astfel de text nu prea reprezintă nimic şi nici nu mai sugerează nimic; singurul mesaj pe care eu îl pot percepe fiind: I can write just like a six year old and I am proud of it too.

Deci care e stilul ideal? Nu există un stil ideal. Există însă stiluri proprii, iar eu asta încurajez. Fiţi originali şi nu folosiţi scrierile altora — nici chiar scrierile celebre — ca altceva decât şabloane, exemple. Priviţi lucrurile mai detaşat: Aşa scria Eliade! Eh… la naiba, e drăguţ, dar poate eu pot scrie altfel, poate chiar mai bine. Fiţi originali măcar în puţinele domenii în care încă mai e loc pentru originalitate.

Peace out! (Întotdeauna am vrut să spun asta!)