Înscrierea la FJSC

Mă trezesc dimineaţă, dau un telefon şi aflu o oră: 9:00 AM, era deja 8:45 AM; deci aveam să întârzii – mă gândesc: don’t worry, there’s no sugar.

Îmi beau liniştită cafeaua, fumez câteva ţigări în cea mai mare lene şi lehamite. Într-un sfârşit mă duc să mă îmbrac – în negru, azi e zi de doliu: mi-a murit trecutul.

Ies din casă şi mă urc în maşină pe locul pasagerului. Urmează minunatul trafic bucureştean şi fabuloşii şoferi bucureşteni care au uitat ce înseamnă să semnalizezi şi să respecţi limita legală de viteză.

Destinaţia: Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea Bucureşti cu sediul în Politehnică, etajul 6.

În facultate, lifturile nu merg prea bine – din cele trei lifturi funcţionează doar unul care surprinzător astăzi a fost incapabil să oprească la etajul 6.

La etajul 6 oameni mulţi: fiice, mame, bunici – sexul feminin e la putere, rătăciţi vreo doi-trei băieţi care probabil căutau Automatica sau Electronica.

La intrarea într-un coridor lung şi întunecat o fata stă pe post de gardian; fata îmi spune să îmi iau dosarul şi să păşesc spre coridor, să mă opresc la sala 614 situată undeva pe dreapta – nu aveam nici cea mai mică idee de ce mă trimitea acolo sau ce anume mă aşteapta odată ajunsă în sala 614, sală ce în mintea mea ascundea un călăul şi o ghilotină.

Păşesc mândră şi sigură pe mine, numărând sălile: 610, 612, biblioteca, sala radio, o altă bibliotecă şi într-un final îmi sare în ochi un 614. Mă opresc; mândria şi siguranţa s-au evaporat. Mă gândeam cât de penibil ar fi dacă mi-ar tremura vocea, deşi era puţin probabil… nu mi-a tremurat vocea niciodată în 19 ani, doar nu avea de gând să o facă exact în momentul în care aveam nevoie de o voce cât mai fermă şi cât mai clară.

Am bătut la uşă de trei ori deşi nu mă aşteptam să-mi răspundă cineva. Am intrat puţin jenată – eram al naibii de conştientă de mine. (urăsc senzaţia!) O sală clasică de curs, două doamne aparent ocupate la o catedră în faţa clasei, vreo douăzeci de fete aşteptau cuminţele ceva pe nişte scaune negre – toate ţineau în braţe câte un dosar. N-am spus nimic, nu avea sens. M-am indreptat către ultimul rând de scaune pe partea dreaptă şi m-am aşezat şi eu ca o fetiţă cuminte pe unul dintre acele scaune negre – rebela din mine a renunţat la trend-ul deja înrădăcinat de a ţine dosarul strâns în braţe de parcă ar fi făcut din aur şi diamante; l-am aruncat neglijent pe scaunul liber de lângă mine. La naiba, doar nu aveam de gând să-mi pierd firea pentru o banală înscriere la facultate.

Am tăcut o vreme: examinam terenul. Am observat cu răceală că toate fetele se jucau nervoase cu diferite pixuri colorate, clasice sau fancy. Previzibil, eu nu aveam pix. Eh, mă descurc eu, un gând rapid în mintea mea ocupată cu examinarea meticuloasă a mediului înconjurător. La un moment dat, doamnele respective încep să împartă nişte foi – declaraţii. Dădusem de naiba, chiar aveam nevoie de un pix. Împreună cu o fată blondă – foarte drăguţă de altfel – cerem voie să părăsim sala în căutare de pixuri. Cu jumătate de gură, una dintre doamne ne permite să ieşim. Oh, ce drăguţ din partea dânsei. Blonda – că deh, e blondă – are noroc şi găseşte un pix în mai puţin de un minut. Eu, roşcata, sunt lipsită de noroc. Deşi îmi pun în valoare ochişorii de căţeluş plouat nu reuşesc să fac rost de un amărât de pix – la naiba, oare de ce nu m-am machiat în dimineaţa asta?

După zece minute, mă întorc şi eu în sală cu un pix (am găsit un magazinaş lângă facultate şi am cumpărat unul – norocoasa de mine!) la timp pentru a o auzi pe una dintre cele două doamne răcnind – îmi cer scuze, vorbind – despre candidaţii scutiţi de plata taxei de înscriere. Doamna în cauză era vizibil deranjată de faptul că şase dintre cele douăzeci-şi-ceva de fete erau scutite de plata taxei.

Inevitabil, antipatia mea faţă de femei în vârstă – antipatie ce pare a fi reciprocă – îşi spune cuvântul şi de această dată: doamna în vârstă de la catedră nu înţelegea ce caut eu în sală şi de ce am tupeul să îî cer o fişă de înscriere. Mai mult sau mai puţin diplomată reuşesc să ies din gura femeii fără nicio rană vizibilă şi încep să completez vreo trei formulare, din motive personale uitând de vreo câteva ori să includ în numele meu şi iniţialele tatălui.

Pe legitimaţia de examen era desenat un chenar minuscul în care trebuia lipită o poză de tip buletin. Acum intervine dilema: cât de mult să decupezi din poza de tip buletin încât să mai apari şi tu în ea şi să fie vizibilă şi semnătura decanului? Le sugerez fetelor ce îmi împărtăşeau dilema să decupeze în aşa fel încât să le rămână doar ochii – sunt sigură că putem fi recunoscute şi în felul acesta – lăsând destul spaţiu pentru „eleganta” semnătură a decanului.

Eu eram deja prost-dispusă, dar mi-am mascat destul de frumos starea de spirit prin glumiţe acide şi comentarii ironice la adresa celor două stimate doamne ce răcneau, simţindu-se protejate de masiva catedră. O conversaţie lejeră şi cât se poate de anonimă mi-a ridicat moralul – aveam cu cine să-mi împărtăşesc dezgustul.

Una câte una – mă rog, cinci câte cinci – fetele şi-au depus dosarele sub ochiul vigilent al doamnei în vârstă. Din nou, rebela din mine îşi face simţită prezenţa: nu m-am mişcat din spatele sălii până când toate dosarele nu au fost depuse. (mai puţin al meu, evident!)

Ajunsă în faţa generalului cu ochi de vultur şi gură de leu am fost din nou mustrată – de data aceasta din cauza lipsei iniţialelor tatălui – şi mi-a fost amintită mica mea escapadă.

Un singur lucru mai am de spus: în cazul în care voi fi admisă voi avea grijă ca acea doamnă să aibă parte de cel puţin trei ani „adorabili” în compania subsemnatei.

Morala: optaţi pentru facultăţile private!

„De ce nu ai scris iniţialele pe dosar?” – de kiki-bambus!