Caut și eu două cărți (de preferat în format electronic): Eugenia Grosu Popescu – Specificul telegenic și Ovidiu Druga, Horea Murgu – Elemente de gramatică a limbajului audio-vizual. Dacă le-ați văzut din întâmplare în vreo librărie, dacă le aveți cumva aruncate pe undeva prin bibliotecă și sunteți dispus/ă să mă ajutați, vă rog, lăsați un comentariu aici. Mulțumesc.
N-am mai scris de mult, dar ce contează? Nu cred că îi era dor cuiva de aberaţiile mele.
Dar acum mă simt nevoită să spun şi eu ceva despre un blog, de aici, de pe WordPress care pur şi simplu m-a… nu pot spune şocat, pentru că aş minţi, dar sigur mi-a lăsat un gust amar.
Sunt piţipoancă, deci exist! (vezi blogroll) este… la naiba, nici nu ştiu cum anume să definesc blogul, dar ştiu cum să definesc intenţia autorilor: fără speranţă! Da, trist, ştiu, dar nimeni nu va fi sensibilizat de câteva poze marca hi5.
Cu toţii am vizionat astfel de poze – e plin internetul de ele –, unii dintre noi şi cunoaştem astfel de domnişoare precum cele capturate în mai sus menţionatele poze. Sincer, nu cred că am avea cum să nu cunoaştem cel puţin o astfel de fată pentru că, la fel cum aţi spus şi dumneavostră [autorii blogului], aceste femei sunt la tot pasul, le găseşti oriunde, oricând – sunt un fel de Dumnezeu al prostiei incurabile.
Nu, nu sunt rea, sunt al naibii de realistă când spun că aceste domnişoare – şi cuvântul domnişoară este cu mult peste ce pot spera aceste femei să ajungă vreodată, la naiba, dar parcă nici statutul de femeie nu-l merită unele! – sunt de-a dreptul dobitoace. Probabil că o să primesc foarte multe palme pentru acest blog din partea unor oameni care încă mai speră la un viitor mai luminat, dar, la naiba, eu nu-l văd oricât aş încerca. Închid ochii strâns şi tot ce văd în viitorul nostru e o piţipoancă pe post de Primă Doamnă. Frumos viitor, nu-i aşa?
Nu poţi blama o persoană că nu s-a născut frumoasă, dar o poţi blama în momentul în care îşi exploatează urâţenia cu atâta plăcere, nonşalanţă şi lipsă de respect pentru oamenii din jur. Eu înţeleg să te minţi pe tine însuţi pentru a putea dormi noaptea. Înţeleg să te faci să crezi că eşti frumos, inteligent, amuzant sau orice altceva ce în mod sigur nu eşti, dar în momentul în care ai ajuns să nu mai poţi deosebi minciuna de cruda realitate, eh, atunci pot urla cu încredere celebrul: Houston, we have a problem!
Revenind, spun lipsă de respect pentru că eu am fost învăţată că atunci când ieşi în lume trebuie să încerci să arăţi decent în aşa fel încât oamenii să nu se simtă jenaţi de apariţia ta. Da, pe mine, personal, mă irită urâţenia, da, pe mine mă prost dispune urâţenia şi da, am pretenţia ca până şi cel mai urât om să încerce să arate prezentabil şi decent atunci când se duce la piaţă şi dă ochii cu societatea.
Dar ceva îmi spune că în cazul acestor domnişoare nu este vorba de urâţenie, pentru că multe dintre ele sunt chiar draguţe, dulci, trăsături finuţe, ce mai? sunt plăcute! Însă ceva se întâmplă, intervine ceva ce le transformă în piţipoance la fel cum Cenuşăreasa s-a transformat în prinţesă. Ah, da, prostul gust! Spiritul de turmă în splendoarea lui. La naiba, Cenuşăreasa s-a întors la cine şi ce era după ora douăsprezece, fetele astea când se trezesc la realitate? Când se termină toată porcăria asta? Când realizează şi ele că ceea ce fac ele nu este laudabil, nu este admirabil, nu este nici măcar normal?
Poate greşesc, poate că nu, este doar o părere, nicidecum un adevăr absolut şi conform părerii mele relative eu acuz orice piţipoancă de lipsă acută de raţionalitate.
Le-am spus şi băieţilor (presupun că sunt băieţi!) care au avut ideea strălucită de a prezenta diferite piţipoance sub forma unui pamflet: aceste fete trebuie adunate şi aruncate într-o şcoală catolică alături de maicuţe şi tot ceea ce le va fi permis să facă acestor fete va fi să îşi formeze o educaţie şi mai presus de asta, o nenerocită de personalitate!
Eu susţin cauza autorilor blogului Sunt piţipoancă, deci exist! doar pentru că sunt de părere că fetele astea trebuie să se vadă prezentate şi în altă lumină decât cea roz-bonbon a camerelor lor fandosite.
De asemenea, eu propun integrarea cuvântului “piţipoancă” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române; realitatea trebuie recunoscută!
Mi-am amintit zilele în care eram şi eu o parte – destul de activă – a celei mai mari comunităţi artistice online – deviantART! Şi mi-am amintit – mai bine mă lipseam! – de accentul pe care directorii de galerii şi nu numai îl puneau pe categoriile galeriilor. În cazul în care nu sunteţi familari cu categoriile artistice marca deviantART, vi le spun eu.
Avem pentru început 3D & Fractal Art. Eh, din categoria asta mare şi frumoasă ies două ramuri: Fractal Art şi 3Dimensional Art. 3D Art are 6 alte ramuri: Abstract, Characters (alte 9 ramuri: Animals & Creatures, Anthropomorphic, Cartoon, Female, Groups, Machines & Robotics, Male, Manga & Anime, Misc), Objects (cu alte 10 ramuri: Basic Shapes, Everyday Items, Flowers & Plants, Furniture, Music Related, Others, Sports Related, Technology Related, Tools & Machinery, Weapons), Manga & Anime, Scenes (cu 8 ramuri: Exteriors, Fantasy, Futuristic & Sci-Fi, Interiors, Landscapes, Other, Spacescapes, Waterscapes), Vehicles (cu 5 ramuri: Aerial, Aquatic, Futuristic, Other, Terrestrial). Şi de abia acum am terminat prima categorie, 3D şi Fractal.
Următoarea oprire: Animations & Games cu 5 ramuri: Pencil (cu doar 2 ramuri: Colored Animation şi Pencil tests), Digital, Flash (cu 8 ramuri: Animations, Games, Humor, Interactive, Interfaces, Intros, Movies, Utilities), Emoticons, Fanart (cu 9 ramuri: Anthro, Cartoons/Comics, Digital Art, Manga/Anime, Skins, Traditional Art, Vector, Wallpaper – de precizat ca aceste 9 ramuri se deschid în alte ramuri mai mici care şi ele mai au câteva ramuri).
Şi am ajuns la Body Art şi cele doar 3 rămurele: Body Painting, Make-up şi Tattoos (cu 2 ramuri mici, mici, mici: Tattoo Photographs şi Tattoo Designs).
Să scurtez povestea asta care începe să mă obosească o să mă rezum la categoriile mari şi subcategoriile lor principale şi avem Cartoon, Comic & Manga cu ramurile: Cartoon, Comic Pages & Strips, Manga, Fan Work, Oekaki. Apoi, Design & Interfaces cu ale sale Advertising, Application Interfaces, Buttons, CD Covers, Corporate, DVD Covers, Editorial Design, Fashion, Flash, Logos & Logotypes, Mascots, Misc, Packaging, Signage, Tattoo Design, Theatre Design, Vehicular Graphics, Web Interfaces. Desktop & Customization cu alte categorii şi rămurele, Drawing & Illustration cu zeci de subcategorii, Fanart (dear God!), şi categoria mea preferată: Literature divizată în Prose şi Poetry. Prose are 2 mari categorii, Fiction şi Nonfiction; Fiction se împarte în: Children’s, Erotic, Fan-Fiction, Fantasy, General Fiction, Historical, Horror, Life Stories, Mystery, Occult, Perspectives, Philosophical, Satire, Science Fictions, Sociopolitical, Spiritual, Theatre & Scripts şi Transgressive. Nonfiction se deschide în: Biographies, Editorial, Essays, General Non-fiction, Historical, Journalism, Philosophical, Reviews şi Satire. Apoi, Poetry e împărţită în: Children’s, Erotic, Experimental, Family Life, General Poetry, Human Nature, Humor, Narrative, Nature, Philosophical, Romatic, Satire, Sociopolitical, Spiritual, Transgressive, Urban şi Visual Poetry. Fiecare dintre aceste genuri (m-am săturat să tot repet cuvintele „categorii” şi „ramuri”) duc spre: Ballad, Fixed, Haiku & Eastern, Limerick, Open, Sestina, Song, Sonnet, Spoken Word, Villanelle.
Voi încheia porcăria asta ca să pot să ajung şi la mesajul meu – deşi am impresia că se poate subînţelege –, continuăm lista cu următoarele mari categorii marca deviantART: Mixed Media, Painting & Airbrushing, Photography, Photo-Manipulation, Pixel Art, Sculpture & Crafts, Street Art & Grafitti, Text & Typography, Traditional Printing, şi într-un incredibil final, Vector & Vexel.
Dumnezeule mare!
Acum realizez că aveam perfectă dreptate să nu înţeleg mare lucru din ierarhizarea asta a artei! Staff-ul deviantART insistă asupra categoriilor în măsura în care dacă postezi ceva în altă categorie decât trebuie îţi şterge lucrarea, pur şi simplu. Perfect! Dreptul lor. Dar oare nu s-au gândit ca în descrierea fiecărei categorii să fie mai expliciţi? Nu, o descriere a oricărei categorii nu conţine mai mult de două propoziţii. Dar se insistă asupra respectării cu sfinţenie a ierarhizării.
Ierarhizare my ass! Vorbim despre artă, nu despre fizică sau chimie, unde tabelele, ierarhizările, clasificările şi ale porcării de genul sunt esenţiale. Doamne, arta e frumuseţe, arta e libertate! Dacă am ajuns în stadiul în care îngrădim arta, stadiul în care ne trebuie clasificări şi categorii de tot felul ca să putem crea atunci care mai este rostul creaţiei? Sau mai bine spus, cum mai putem creea? Ce mai putem crea?
Am mai scris undeva, odată, de mult despre adevărul (meu!) care sună cam aşa: creativitatea este legătura indestructibilă între oameni şi Creator. Oare oamenii nu-şi dau seama că puterea noastră de a crea frumuseţe din nimic ne aduce foarte aproape de divin? Eu mă întreb, oare, Dumnezeu când a creat omul s-a gândit la categoriile în care să-şi plaseze creaţia? „Bun… Soarele, click stânga 3D & Fractal Art – 3Dimensional Art – Objects – Basic Shapes. Aşa, am terminat cu Soarele. Ia să vedem, pe om cum îl categorisim, ce etichete să-i lipim pe frunte? Ce zici, Gavriile, Traditional Art sau Digital Art? Da, ai dreptate, s-ar încadra mai bine în Cartoon, Comic & Manga.”
Nu vreau să-mi imaginez că eu sunt singura persoană care creează de dragul de a crea fără să se gândească „Oare ce anume creez, cu exactitate, ce o să iasă din sufletul meu? Transgressive? Nu, n-am pus destule droguri şi sex. Spiritual? Nu, ce-am scris eu n-are nicio legătură cu spiritualitatea… Uhm, oare unde, unde Dumnezeului se încadrează arta mea?” Unde? În mine. Eu sunt arta mea şi etichetându-mi arta cu zeci şi zeci de cuvinte şi cuvinţele – care în definitiv nu definesc nimic important – ar înseamna să-mi etichetez propriul suflet. Acum, eu vreau să cunosc un suflet căruia îi face plăcere să se eticheteze singur.
Sufletul e libertate, arta e libertate!
Crede cineva asta? Nu, mai bine întreb: înţelege cineva asta?
So here’s a preview. Shove it under old/new.
Or call it rock, or pop, or Bach, or fuck!
Goddamn! Where did we go wrong?
Now there’s a category for every song!
(Inner Glow — Blue October)
Merită văzut, merită simţit, merită ştiut, merită înfăptuit: Flash Mob “Pro Teo Peter”, iMedia, Guillermo Vargas Habacuc.
Oare care este motivul pentru care cei din jurul meu simt nevoia să-mi dea sfaturi de genul: „Dacă nu minţi, nu vei ajunge nicăieri în viaţă”, „Dacă mergi pe principiul că dacă nu poţi face ceva bine, mai bine nu faci deloc, nu vei reuşi să faci nimic” ş.a.?
Par atât de naivă încât trebuie să mi se spună şi să mi se repete nişte porcării pe care până şi un copil de gimnaziu le recunoaşte ca fiind adevărate?
Cunosc aceste lucruri, şi le cunosc foarte bine, dar nu le voi accepta! Refuz să duc o viaţă de acest fel – decât o astfel de viaţă mai bine moarte. Pentru mine, o viaţă trăită după astfel de valori – sau mai bine zis, non-valori – este moarte, moarte a spiritului şi moarte a minţii.
Mi se spune la fel de des, că nu voi gândi aşa până la capăt, şi eu spun de fiecare dată că orice este posibil. Posibil, da, dar nu probabil!
E dureros să îţi dai seama că oamenii din jurul tău nu au niciun strop de încredere în tine, în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi face. Te face să simţi ca şi cum nu ai exista — citându-l pe profesorul de Psihologie a comunicării –, îţi neagă existenţa cu atât de multă nonşalantă încât pentru o secundă sau două nu poţi să nu te gândeşti că au dreptate — nu exişti.
Oare sunt atât de greşit construită pentru că refuz să îmi las viaţa trăită de altcineva, de altceva decât propria-mi persoană?
Nu voi ceda, indiferent de viaţa pe care o voi avea trăind după propria mea conştiinţă şi după propriul meu suflet. Prefer să mor în mizerie, în noroi, ştiind că nu am îngenuncheat în faţa non-valorilor decât să trăiesc fericită, în lux şi comoditate cu mintea măcinată de vine şi cu sufletul pătat de sângele altora. Şi voi face aceste lucruri nu doar pentru că vreau, în speranţa unei vieţi trăite frumos, ci şi pentru că pot! Pot face aceste lucruri şi nimeni nu-mi poate lua această abilitate, oricât ar încerca.
Numiţi-mă naivă, romantică, idealistă, chiar utopică, numiţi-mă cum consideraţi de cuviinţă – e dreptul fiecăruia –, dar nu-mi cereţi să mă schimb în momentele în care eu nu văd necesitatea unei astfel de schimbări. Nu sunt proastă, văd un viitor posibil în care voi fi nevoită de circumstanţe să îmi tai bucăţi întregi din suflet pentru a supravieţui – dar sunt conştientă de faptul că este numai o posibilitate, nicidecum o certitudine.
În fond, cartea mea este The Wheel of Fortune, prefer să cred că zeiţele sorţii îmi vor surâde, şi o vor face pentru că ele îmi cunosc toate secretele.
(Până şi Einstein e de acord cu mine când spune: Try not to become a man of success, but rather try to become a man of value. Dar, nu! Einstein a fost un dobitoc, ce ştie el?!)
Filme care mi-au schimbat viaţa? What the—?
Uhm, trecem peste…
O „leapsă” venită din partea lui Vladimir care îmi cere să numesc câteva filme (!) care mi-au schimbat viaţa şi să explic de ce. Vede cineva logica din asta? Okay…
Câteva lucruri am de spus înainte să încerc să, uhm, da… Primul lucru ar fi că nu sunt de acord cu jocul de-a „leapşa” pe blog, dar, Vladimir nu ştia asta, deci nu e nicio problemă. Întrebarea următoare ar fi probabil de ce o fac, totuşi, din moment ce nu sunt de acord cu „leapşa virtuală”. E simplu, din respect pentru Vladimir. Al doilea lucru ar fi faptul că eu nu înţeleg cum un film îţi poate schimba viaţa. Probabil că se poate, dar mie nu mi s-a întâmplat. Înţeleg să te impresioneze un film, dar în aşa manieră încât să schimbe ceva în tine, implicit în viaţa ta? Pare cam telenovelist, daca mă întrebaţi pe mine.
Drept urmare, voi schimba puţin regulile jocului pentru a mă putea juca şi eu. Voi numi filme care m-au impresionat într-o măsură sau alta şi voi încerca să explic de ce.
DISCLAIMER: Nu sunt tipul cinefil, nu îmi plac filmele clasice, nu suport filmele alb-negru sau mute, nu pot aprecia pe deplin cinematografia; e o chestie de gust!
Primul film pe listă ar fi, A Beautiful Mind. Filmul m-a impresionat la momentul acela pentru că m-am văzut în poziţia în care puteam schimba locuri cu personajul principal cu o foarte mare uşurinţă. Filmul acela, raportat la viaţa mea, m-a făcut să mă gândesc foarte mult la propria mea moarte şi am fost depresivă o foarte lungă perioadă de timp.
Apoi, ar fi Schindler’s List – genul de film care ar impresiona orice persoană cu un dram de conştiinţă.
Şi nu în ultimul rând, When Nietzsche Wept. Mi s-a părut de-a dreptul fenomenal subiectul filmului! Având în vedere că eu nu sunt o mare fană a lui Nietzsche, vizionând un film care încearcă să reproducă viaţa marelui filosof, m-a amuzat teribil. Da, sunt foarte crudă, dar am găsit impresionante nebunia personajului, combinată cu genialitate şi comportament adânc anti-social. Ce pot spune? Văzându-l pe Nietzsche plângând made my fucking day!
Pentru că am încheiat lista cu Nietzsche, îl voi omagia spunând: leapşa e moartă!
« […] Pentru a simţi caracterul aproape demonic al acestui sentiment numinos, să ne lăsăm pătrunşi de impresia produsă de următorul pasaj din predica despre Ieşirea (20). Luther nici nu poate să descrie şi să facă simtiţ cu destulă forţă ceea ce este înfiorător în textul său:
„Da, pentru lume e ca şi cum Dumnezeu ar fi un mare gură-cască, unul care n-ar face decât să rămână cu gura căscată, sau e ca şi cum ar fi un soţ înşelat, ca şi cum ar fi un om de treabă care îl lasă pe altul să se culce cu nevasta lui şi se face că nu vede…” (Luthers Werke, ed. Erlangen, 36, pp. 210 şi urm.)
Dar:
„El îl înghite pe câte unul şi găseşte în asta o asemenea plăcere încât furia şi mânia îl împinge să-l devore pe netrebnic. Odată ce începe nu se mai opreşte… Învăţăm atunci că Dumnezeu este un foc mistuitor care distruge şi face ravagii peste tot. El este focul mistuitor, devorator. (Ibid., p. 222)
Iar dacă vei păcătui te va devora şi pe tine. (Ibid., p. 231)
Căci Dumnezeu este un foc care mistuie, devoră şi face ravagii, este cel ce vă face să pieriţi aşa cum focul mistuie o casă, prefăcând-o în pulbere şi cenuşă.” (Ibid., p. 237)
Şi în alte locuri:
„Desigur, natura nu poate decât să se înspăimânte în faţa unei asemenea măreţii divine. (Ed. Brumswick, 1891, vol V, p. 50)
Da, el este mai înfricoşător şi mai îngrozitor decât diavolul. El ne tratează şi se poartă faţă de noi cu violenţă, el ne chinuie şi ne torturează fără milă. (Ed. Erlangen, 35, p. 167)
În măreţia lui, el este un foc mistuitor. (Ibid., 47, p. 145)
Nici un om de pe faţa pământului nu poate scăpa de asta: de faptul că, atunci când se gândeşte cu adevărat la Dumnezeu, inima îi tremură în piept şi ar vrea să fugă din lume. Da, de îndată ce aude numele lui Dumnezeu îl apucă frica şi sfiala.” (Ibid., L, p. 200)
[…] Numenul este resimţit aici exclusiv sub aspectele sale de tremendum şi de maiestas. […] De servo arbitrio a lui Luther a fost opera care m-a făcut să înţeleg numinosul şi deosebirea dintre el şi raţional, iar asta cu mult înainte de a-l regăsi în qados-ul Vechiului Testament şi în sentimentul de „teamă” religioasă, aşa cum apare el în toată istoria religiilor.
Trebuie mai întâi, să fi întrezărit aceste profunzimi şi aceste abisuri pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă faptul că acelaşi om [Luther] încearcă, pe de altă parte, să aşeze întregul creştinism sub semnul credinţei încrezătoare. »
Rudolf Otto – Sacrul, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005 – cap. 15, p. 135
„Căci Dumnezeu, în natura sa, este tot atât de incomensurabil, de incomprehensibil şi de infinit pe cât de intolerabilă este natura umană.”
Luther
„Dacă dreptatea ar fi astfel făcută încât să poată fi recunoscută ca dreaptă de inteligenţa omenească, ea nu ar mai fi, pur şi simplu, divină şi nu s-ar mai deosebi cu mult de dreptatea omenească. Dar, pentru că Dumnezeu este unul şi adevărat şi prin aceasta, cu totul şi cu totul de neînţeles şi inaccesibil raţiunii omeneşti, se cuvine, ba chiar este necesar ca şi dreptatea lui să fie neînţeleasă.”
Luther
