Zilele trecute, mă pregăteam să mă duc la examen, şi m-am oprit prin bucătărie, să fumez o ţigară cu mama. Inevitabil, televizorul din bucătărie răcnea sub greutatea Realitatea TV; nu cred că există alt post de televiziune setat pe televizorul ăla blestemat.
În fine, încercam să nu ascult răcnetele pline de răutate ce emană constant în broadcastul Realitatea, dar încercarea mea a fost crud spulberată de un reportaj despre atacurile energetice asupra distinsului Mircea Geoană.
În mod obişnuit eu nu mă obosesc să scriu despre politica românească pentru că nu sunt adepta luptei împotriva morilor de vânt. Din punctul meu de vedere, România are o conducere pe măsura poporului. Românii nu ar ştii să aprecieze o altfel de conducere. Dar subiectul aici de faţă merită câteva cuvinte, dacă nu mai multe.
Notez că eu nu sunt aici să contest existenţa energiei, a atacurilor energetice, sau a spiritualului, ar fi ca şi cum mi-aş contesta propria existenţă. Eu sunt aici să discutăm despre cretinismul politic românesc.
Începem cu crunta lipsă de respect —lipsă de respect faţă de ştiinţa politică, lipsă de respect faţă de studiile spirituale, şi comentez despre idioţenia cruntă din capul unor personalităţi publice care consideră că un om politic —indiferent că este Traian Băsescu sau nu—, ar recurge la ocult pentru a căştiga nişte nenerocite de alegeri.
Ei vor să ne spună nouă că un om politic pur si simplu ignoră armele de natură politică pe care le are în dotare, ignoră arta sociologiei şi puterea psihologiei, ignoră orice aspect fizic al lumii, pentru a recurge la bioenergie. Chiar atât de jos am ajuns în România încât preşedintele ţării s-ar preta la astfel de acţiuni disperate?
Sunt sigură că săptămâna viitoare, Realitatea TV va realiza un reportaj extrem de bine documentat care se vrea a fi demonstraţia ştiinţifică a faptului că Traian Băsescu a făcut farmece alegătorilor, astfel încât să câştige alegerile. Martor ocular, evident, Mama Omida. Scuzaţi limbajul, dar sunteţi chiar cretini?!
Sunt curioasă care bioenerg—ce-o—fi—el îşi oferă serviciile în scopuri atât de… materiale? Dacă există acest om, în mod sigur merită spiritualmente spânzurat.
Parapsihologia, studiul energiei, ocultismul, bla-bla-bla, sunt domenii pur spirituale; oare de ce familia Geoană se încăpăţânează cu atâta pasiune să murdărească spiritualul implicându-l în afacerile lor dezgustătoare, în neplăcuta lor fugă după putere? Sunt oameni care îşi dedică viaţa căutării spirituale, oameni care se apropie de statutul de sfinţi, oameni a căror căutare spirituală este indirect călcată în picioare în momentul în care soţii Geoană, zburând ca doi fluturaşi într-o zi de primăvară, declară că au fost victimele unui atac energetic.
Dar oare nu s-a oprit nimeni să se întrebe, sau să îi întrebe de unde ştiu domniile lor ce este un atac energetic, cum se manifestă şi ce implică?
Un om care nu are habar de posibilitatea manipulării energiei, de posibilitatea folosirii energiei ca armă, nu are idee ce se întâmplă în momentul în care sunt atacaţi energetic. În cel mai fericit caz, respectivul ignorant va presupune că nu a dormit destul, nu a mâncat suficient în dimineaţa respectivă, cădere de calciu, sau se poate gândi că e cazul pentru un control de rutină la medicul de familie. Sunt nenumărate cauze mult mai plauzibile pe care un om le poate invoca într-o astfel de situaţie, dar în niciun caz, omul nostru de rând nu va presupune că este victima unui atac energetic. Soţii Geoană, în schimb, nu au presupus nimic, dânşii au declarat cu certitudine! Luând în considerare cât de bine informată este familia Geoană, deducem că aceşti oameni erau deja iniţiaţi în arta manipulării energetice. Dubios, nu credeţi?
Alt aspect care nu îmi este perfect clar ar fi cum au tras soţii Geoană concluzia că Traian Băsescu sau oamenii dânsului, au fost atacatorii? Citisem ceva despre prezenţa unui “cetăţean, stând liniştit, într-un colţ” (Mircea Geoană) —presupusul atacator—, însă informaţia care probabil îi lipseşte domnului Geoană (sau poate îi este doar nefavorabilă) este că prezenţa „cetăţeanului liniştit, din colţ” nu era deloc necesară. Dacă domnul Traian Băsescu ar fi angajat pe cineva să îi facă treburile murdare şi să îi atace energetic pe soţii Geoană, nu ar fi fost necesară introducerea atacatorului într-un spaţiu public, pentru că atacurile energetice nu au nevoie de contact vizual, nici măcar de proximitate. Eh, detalii, detalii… Who gives a shit?
Iar descrierea acordată personajului negativ din poveste, un „cetăţean, stând liniştit, într-un colţ” mie îmi sună ca un extras dintr-un film thriller sau horror; e standard, descrierea clasică a personajului misterios… care ataca energetic oameni politici! Hai mă, ce dracului! Domnul Geoană chiar îşi bate joc de inteligenţa poporului; oare chiar ne consideră cretini?
Am citit mai devreme o declaraţie a domnului Hrebenciuc despre culorile vestimentaţiei domnului Traian Băsescu şi a staffului dumnealui. Da, faptul că oamenii aceştia erau îmbrăcaţi în violet într-o zi de joi este atât de ieşit din comun! sigur, o dovadă indubitabilă a prezenţei unei puteri ezoterice în acest eveniment politic. Da, da, aveţi perfectă dreptate, domnule Hrebenciuc, sunteţi cu adevărat un mag de excepţie! Revin, chiar sunteţi cretini?
Ce mi se pare de-a dreptul convenabil în toată povestea asta este că atacurile energetice nu pot fi ştiinţific demonstrate. Sigur, haideţi să facem acuzaţii în mod inteligent, nu? Românul e orice, dar nu prost.
Şi eu, ca orice alt român devorator de politică românească abundent televizată subiectiv, nu pot fi sigură dacă într-adevăr preşedintele ţării s-a desconsiderat pe sine atât de mult încât a recurs la puterile spirituale ale unui „cetăţean liniştit, care stătea în colţ”, sau dacă Mircea Geoană e doar un personaj disperat caruia îi este fizic imposibil să admită înfrângerea, astfel încât recurge la acuzaţii viclene şi cât se poate de imateriale.
Notez că nu sunt aici nici pentru a favoriza pe cineva, nu pentru că nu mi-ar sta în caracter, ci pentru că în cazul de faţă nu deţin informaţiile necesare pentru a face o alegere raţională, pentru că niciuna din tabere nu inspiră destulă încredere pentru a face o alegere emotională, şi, bineînţeles, pentru că orice este posibil, dar nu orice este probabil.
Bătaie de joc cum numai în România găsiţi. Oare despre victoria lui Obama (o victorie cu mult mai surprinzătoare decât cea a domnului Băsescu!) de ce nu s-a speculat ceva de genul ăsta? Ce? În America nu există “cetăţeni liniştiţi”?
Mă întreb ce ar spune Uniunea Europeană despre amestecarea vampirismului energetic în situaţia politică românească.
Filed under: Amuzant, Depresiv, Mass-media, Parapsihologie, Politică, Realitate, Societate, Spiritualitate | Leave a Comment
În ultimul timp am petrecut destul de mult timp citind bloguri. Am adunat câteva descoperiri destul de interesante, zic eu. Descoperiri care merită împărtăşite.
În primul rând, aş vrea să împărtăşesc cu voi un videoclip pe care l-am găsit rătăcit pe blogul lui Şerban Huidu. Recunosc, vizionarea videoclipului, pentru mine s-a dovedit a fi una dintre cele mai inspirate mişcări, cele mai satisfăcătoare 20 de minute pe care le-am petrecut online. Este vorba despre muzică, muzica clasică, să fiu mai exactă. Da, ştiu ce gândiţi mulţi dintre voi acum, dar chiar dacă nu sunteţi adepţii muzicii clasice, videoclipul tot merită vizionat; încercaţi, nu vă poate răni în niciun fel!
Al doilea lucru care merită spotlightul este un proiect numit Cruciada Culturii, un proiect pe care l-am descoperit pe blogul lui Tudor Chirilă. În cazul în care cititorii mei nu ştiu asta până acum, eu sunt ruptă de realitatea românească contemporană, deci habar nu am cine este Tudor Chirilă, dar din link în link am ajuns în spaţiul lui virtual şi am dat de Cruciada Culturii. Vă încurajez cu căldură oferiţi o mică părticică din spaţiul dumneavoastră cibernetic Cruciadei Culturii, ajutând prin răspândirea proiectului în rândul maselor cititoare de bloguri. Găsiţi aici câteva bannere, sau pur şi simplu adăugaţi linkul la blogroll.
Cruciada Culturii este ideea unei mişcări de reacţie. Reacţie la prost gust. La superficial. La vulgaritate. La mimetism. La submediocru. La subcultură. Ofensiva lor este, în zilele noastre, fără precedent. Într-o propoziţie: Cruciada Culturii este o reacţie împotriva Urâtului. citeşte…
Filed under: Artă, Blogosferă, Internet, Proiect, Realitate, Societate | Leave a Comment
Esenţa: Chica Boom
Încă de la începutul lunii mă tot gândesc să redeschid blogul, dar parcă tot ce ar fi trebuit spus, a fost spus deja (nu de către mine). Tot ceea ce a rămas de spus e ceea ce nu ar trebui să fie spus.
Venind dintr-o relaţie deloc benefică, în care am fost redusă la tăcere, am uitat cum se simte să vorbeşti. Dar, ignorând relaţia deloc benefică, ultimele 7 luni au fost… productive din punct de vedere intelectual – o lună la Roma (Colosseum-ul, Capela Sixtină, Pantheon-ul [ENG], Fontana di Trevi [ENG], Monumento di Vittorio Emanuelle [ENG], etc), o alta prin Japonia (Rainbow Bridge [ENG], Kabuki-za [ENG], etc). Eh, alţii ar spune că-mi merge bine.
Nu e bine să ieşi din ţară pentru o perioadă mai lungă de o săptămână. Există riscul să nu mai vrei să te întorci. Sau, în cel mai bun caz, te întorci, îţi termini studiile pe care oricum le ai degeaba, şi apoi pleci. Scenariul de mai sus este exclus cazurilor în care plănuieşti să te duci în vacanţă în Africa, din motive evidente. O fi România în paragină, dar să nu exagerăm în comparaţii tâmpite.
Eu voiam să ajung aici: anul III de facultate, specializarea… Ghiciţi! Previzibil, jurnalism. Mi-a fost teamă de logica formală, subiect absolut de neînlăturat în cadrul specializării în filosofie. Darn it, dacă nu ar fi fost logica… Aşadar, am rămas blocată în jurnalism, în jurnalismul românesc –oh, God, the horror of it all! Nu pot spune că sunt prea fericită cu circumstanţele actuale, dar… se putea şi mai rău. Masteratul e on hold, nu mă mai încântă cu nimic ideea de a mă lupta cu morile de vânt mioritice. Dar, anul III… îngrozitor! Cursurile sunt… plictisitoare. Mi-aduc aminte de Istoria Religiilor, de Filosofia Medievală şi mă apucă un dor nebun de un curs challenging. Se pare că jurnalismul nu e pentru mine, o conştientizare tardivă, dar better later than never, ´ey?
În continuare, urăsc Politehnica (linkul ataşat este o hartă a Politehnicii care cuprinde, surprinzător, şi peticul pe care statul a binevoit să ne permită şi nouă, haretiştilor, să studiem. Să nu încep să vorbesc despre ce ni se întâmplă, nouă, haretiştilor din Politehnică… Oh, what the hell? Au pus gard, frate! Practic restricţionând accesul în facultate! Cum, frate!? Oh-M-G! Mă mir cum de nu au pus şi sârmă ghimpată, eventual un simbol tribal care să-i anunţe pe cei rătăciţi că teritoriul este blestemat, sau ceva de genul! Facultatea a trebuit să facă un fel de înţelegere cu o terasă/pub/bar/whaterverness pentru o cale de acces nenerocită!)… şi sugerez celor care conduc campusul ăla blestemat să pună nişte semne de circulaţie! Oare chiar nu a murit niciun student în campus, lovit de una dintre maşinile scumpe care vuiesc pe lângă noi, ăştia care nu avem părinţi în Senat? Vreau înapoi în Berceni! Goddamn midgets and their politics!
I seriously need anger management classes…
Arta şi cărţile (în niciun caz suporturile de curs, care adunate de abia reuşesc să atingă 500 de pagini!) au rămas în continuare singurul refugiu. Şi mai nou, Organizaţia Studenţilor PD-L despre care mă abţin să vorbesc, cel puţin acum – work, work, work!
Pe mai tărziu, amice.
Oh, oh, era să uit esenţialul postului: Dan Bălan! Vă las să înţelegeţi ce vreţi din Chica Bomb-ul lui Dan, vă spun doar că Dan a captat esenţa în clipul de faţă. Cum care esenţă? Esenţa vieţii, amice! :))
Cat de penal poate fi Dan Balan in clipul asta, dar intr-un sens bun. =))
La prima vedere, e un alt videoclip cu o galagie de pitipoance care isi vand corpul la TV, dar cel putin tipele astea comparativ cu altele, o fac intr-un mod genial. Bzz si Baby… zic ca e sex pe fata, mie mi se pare doar o senzualitate (poate putin excesiva) artistica. Tipele din clip sunt absolut superbe, mai ales tipa din scena cu gheata, e mind-blowing. Dan, nu arata ridicol, ci doar… excentric. Personally, I’m fucking lovin’ it. Per total, mi se pare un videoclip in care s-au bagat poate prea multi bani, dar cel putin se vede cu ochiul liber in ce au fost bagati banii astia. Piesa.. din nou, Baby si Bzz (morons in my opinion!) zic ca vezi-Doamne, Dan strica piesa cu “Chica Bomb”-ul lui, mie in schimb, mi se pare freaking genious! =)) Cum zicea Bzz, e de ‘club’ piesa…(Comentariu extras — Facebook)
Filed under: Aberaţie, FJ, Muzică, Neimportant, Personal, Politică | 9 Comments
Tags: albastru, gri, indigo, mov, vişiniu
Alternative
Pe data de 7 aprilie am primit următorul e-mail din partea staff-ului deviantART:
Hi,
You may now request a confirmation code be sent to you by clicking on the lost password link located to the right of the login fields. This code will allow you to change your password. :)
Ceea ce înseamnă că pagina http://madeleine-da.deviantart.com/ este din nou accesibilă.
Miercuri, am ajuns acasă şi am jurat că dacă vreo rudă, prieten, amic, cunoştinţă care locuieşte în afara oraşului mai are nevoie de mine, persoana în cauză va fi obligată să-mi asigure transportul cu avionul, sau deloc. Heh.
Ce-ar mai fi de spus?
Oh, am descoperit că deşi nu pot spune că admir America sau locuitorii ei, îmi face mare plăcere să îi citesc scriitorii. Îmi place literatura modernă americană. Aşa cum este ea, plină de clişee marca Hollywood, cu audienţa lor ţintă ai cărui neuroni sunt puşi la îndoială zilnic de întreaga planetă, mie îmi place. Este singurul gen de beletristică pe care neuronul meu depresiv îl poate accepta (excluzând bineînţeles monştri sacri ai literaturii).
Acum, cu privire la blog… Aş dori să-mi petrec mai mult timp scriind, ceea ce înseamnă că activitatea Un alb-negru în culori va fi din ce în ce mai lentă pe măsură ce devin din ce în ce mai implicată în scris. Acum un an, am renunţat la deviantART şi la pornirile mele artistice în favoarea unui alt stil. Aveam nevoie să învăţ să scriu altceva decât ceea ce eram deja obişnuită să scriu. Acum am nevoie să mă întorc de unde am plecat. Nu plănuiesc să-mi fac o carieră din asta–deja am decis care-mi va fi drumul profesional şi nu-l pot schimba acum–nu pot nici măcar să mă întorc de unde am plecat. Dar am nevoie să evoluez ca persoană şi am nevoie să-mi îmbunătăţesc diferitele stiluri de care sunt capabilă.
Niciunul dintre amicii mei, nici chiar prietenii de-o viaţă nu au citit vreodată vreo lucrare de-a mea. Nu pentru că nu ar fi fost interesaţi, dar pentru că întotdeauna mi-am ţinut această latură la o distanţă rezonabilă de cei apropiaţi mie. Îi invit pe această cale să arunce o privire. Sigur veţi descoperi lucruri noi despre mine, lucruri pe care nu aş îndrăzni să le comunic altfel decât prin intermediul ficţiunii.
Un ultim gând: considerând noile setări ale blogului–în cazul în care nu aţi băgat de seama, sistemul de comentarii este deschis doar timp de 7 zile de la data postării articolului–, dacă aveţi nevoie de mine pentru orice, o întrebare, un gând, o înjurătură, puteţi scrie la adresa dakinim@yahoo.com. Promit că voi răspunde până şi gândurilor mai puţin warm & fuzzy.
În loc de rămas bun, Carpe Noctem, amice. Heh.
Aş dori suportul vostru în continuare la adresele:
Mulţumesc.
Filed under: Personal | 5 Comments
Tags: galben, indigo, mov, portocaliu
Astăzi am fost plăcut surprinsă de două lucruri.
Primul lucru care m-a surprins a fost faptul că România a participat şi ea, simbolic, ce-i drept la Ora Pământului: timp de o oră, Palatul Parlamentului s-a cufundat în întuneric pentru Pământ. (Palatul Parlamentului, fiind a doua clădire ca şi mărime din lume după Pentagon, consumă într-o oră 1,700 de KW)
Frumos din partea României, e un început…
A doua supriză a avut loc la 20:20 când m-am dus în sufragerie unde bunica mea – rudă îndepărtată a lui Bonaparte – se juca Solitaire în timp ce vorbea la telefon (intrase deja în a doua oră de conversaţii aprinse), iar bineînţeles, televizorul ardea frumuşel în ritmurile Realitatea TV. Am întrebat-o dacă nu cumva ar vrea să închidă televizorul şi un bec. S-a întors în slow motion spre mine şi m-a întrebat fioros:
- De ce?!
Uhm… mda, paradoxal! Nu îşi dezlipeşte atenţia măcar o secundă de la broadcastul Realitatea, în schimb, habar nu are despre Ora Pământului…
Eu continui, aparent neintimidată:
- Păi nu ştii? E Ora Pământului…
Mă rugam la Dumnezeu să nu mă pună să-i explic care e treaba cu Ora Pământului. Spre fericirea mea, ştia!
- Ah, da! Aşa e. -pauză dramatică- Nu!
Sincer, am rămas blocată câteva secunde. Nu mă aşteptam să închidă repede televizorul, PC-ul şi lumina, eventual să scoată din priză şi frigiderul, dar nici chiar la acel „nu” categoric nu mă aşteptam. Eu continui fioroasă:
- Hai, bă, mamă, fă şi tu ceva pentru planeta asta! Nu mori dacă nu ai Realitatea TV lângă tine o oră. Uite, îţi las un bec şi PC-ul.
Răspunsul ei nu se lasă aşteptat:
- Nu.
Oh da! Plec bosumflată din sufragerie. În bucătărie, două becuri, un televizor, bunicul meu era extaziat de un meci de fotbal. Mă uit la el. El se uită la televizor.
- Tată…
Eram prea nesimţită dacă pretindeam să nu se uite la meci, aşa că am făcut ochişori de căţeluş şi i-am propus să stingă lumina. S-a uitat la mine şi a zâmbit.
Am plecat şi din bucătărie la fel de bosumflată. M-am întors în sufragerie la timp să aud ştirea Realitatea TV despre acţiunea de susţinere a Orei Pământului din partea Palatului Parlamentului.
Ha! În sfârşit, circumstanţe prielnice! Îi fac semn mamei să se uite la televizor şi zic cu un rânjet:
- Uite! Pănâ şi ăştia din Palat sparg becurile. Numai tu esti contra!
Mama se uita atentă la imaginile cu Palatul Parlamentului aproape cufundat în întuneric. O tanti blondă prezenta ştirea într-un stil mecanic – previzibil!
Văzând că determinarea mamei se diminua, eu îmi încep pledoaria:
- Vezi tu, e o iniţiativă a Australiei. A devenit globală treaba. În Australia, Sydney-ul a întrerupt consumul de energie total timp de o oră. Ştii, cică ajutăm planeta. Mă rog, nu e chiar ajutor cât e ceva simbolic, în speranţa că omenirea ca întreg îşi va reveni şi va încerca măcar să nu omoare şi părticica de planetă care ne-a mai rămas întreagă.
Mătuşa mea, de la capătul celalalt al firului de telefon o întreabă pe mama ce tot aberez eu. Mama răspunde cu jumătate de gură:
- Eh, Mădălina asta, cu Ora ei. -pauză- Ora Pământului! N-ai auzit de Ora Pământului?!
Moment în care mama începe să transmită aberaţia mea de mai devreme mătuşii mele, iar în încheiere aruncă un „Eh, ea e mai globalistă aşa (de la naţionalistă, presupun!), ce să-i faci?”
Mama îşi întoarce privirea spre mine şi spune autoritar:
- Du-te şi închide lumina în casă!
Sar de pe fotoliu cu Baby în braţe; prima oprire, în bucătărie, mă uit la tata, rânjesc şi închid lumina cu o piruetă:
- Ordin de la mama: o oră stai pe întuneric!
Timp de o oră, bunica mea, care nu suportă întunericul, a stat în sufragerie şi a jucat Solitaire. Bunicul meu, în bucătărie, s-a uitat la meci pe beznă. Sincer, sunt mândră de ei! E un progres uriaş pentru ei, e un progres la fel de uriaş pentru România. Cred că bunicii mei sunt România. Heh.
Cât despre mine… eu am folosit Ora Pământului drept pretext pentru a mă răsfăţa cu o baie lungă, fierbinte luminată de două lumânări: una mov şi una galbenă. Pe când o altă Oră d-asta?
Amicii mei mi-au râs în faţă acum câteva zile când le-am pomenit despre Ora Pământului, deci bănuiesc că nu au renunţat la preţioasa electricitate pentru un simbol în care ei nu cred. Eh, dar asta face subiectul altui post, unul prea lung şi mult prea obositor.
-peace, love & understanding-
Filed under: Aberaţie, Amuzant, Personal, Politică, Societate | 1 Comment
Tags: bleumarin, gri, maro, verde, vişiniu
